Stranger Things (sezonul 1)

Nici nu bănuiam că va aparea prea curând ceva de genul.

“Stranger Things” e produsul a mai multor clasice precum “Twin Peaks” “Alien”, “Sleepy Hollow”, “Astral”… plus la sigur inspirat ceva din Spielberg și Stephen King. S-ar părea că nu-i posibil să amesteci atâtea lucruri, dar șlefuite precum diamantele și duse la un nivel al perfecționismului, scenele pas cu pas te cheama în lumea naivă a copiilor americani din anii 80, care cred în știință, în monștri , dar în același timp, departe de fanteziile lor, treb să facă față și colegilor care îi socot de nerds/losers.
E combinație bună de a sprijini un script simplu și banal de un horror de tip soft pe umerii a 3 generatii: 3-5 copii școlari, 3-5 adolescenți și câțiva maturi, astfel cuprinzând practic tot publicul.  Fiecare are linia sa care e dusă până la capăt cu strictețe, iar intersectându-se de nenumarate ori, producatorii parcă ar semnala atât relațiile dintre aceste generații, cât și grija, educația și dragostea părinților față de copii. 
Și chiar dacă 80% din serial se învârte în jurul copiilor, el, oricum trezește un interes uriaș față de orice om format, cât de matur nu s-ar considera. Asta se datorează atât nostalgiei față de o copilarie cu soldăței la masă și cu bicicleta afară, cât și atmosferei misterioase ca la King. 

Episoadele’s servite frumos, cu muzică bunișoară, cu imagine impecabilă… și e făcut așa încât te-ar tenta să le privești pe toate 8 la rând.
Special credit pentru Winona Ryder, care deși nu are copii, scurge din ea emoții demne unei mame în situația personajului său. Good job.

“Stranger Things” e un serial gen mystic, care picătură cu picătură trece într-un horror soft și îți umple parcă un mic gol. Deși nu’s amator al filmelor despre monștri, am savurat pe deplin atmosfera și descătușarea scenariului.

8.5/10

The slap (2015) [sezonul 1]

Exista același serial, cu aceeași denumire și culmea – cu aceeași actriță (Melissa George) în rol principal. Doar că de producție australiană. La ce bun să faci remake american dacă diferența e de doar 4 ani și ambeles’ dupa o nuvelă celebră? (întrebare retorică, însă cei care au văzut ambele versiuni pot să se dea cu parerea).

Ei bine, eu n-am vazut serialul astralian, nu l-am găsit nicăieri, așa că mă expun despre remake.

Pe urmele lui “Carnage” de Polanski, care e bazat în proporție de 99% doar pe discuții și care mi-a plăcut ft mult, “The Slap vine să completeze tabloul unei societăți americane, cu valori socio-umane precum educația, care se leagană pe muchia liberalismului.
La o întâlnire de prieteni, cu familiile, unui copil năzbîtios îi este dată o palmă. Ceea ce cu adevărat bulversează și întoarce la 180 grade prietenia celor de la masă, este faptul că cel care a lovit copilul nu îi este tată. Părinții ridică o zarvă mare, care ajunge până la judecată. De aici unii foști prieteni devin dușmani, alții aliați, iar alții – neutri/conciliatori.
“The slap” mi-a plăcut și e bun nu doar pentru că mereu te pune în situația să iai partea unei tabere, apoi puțin să meditezi că poate nu ai dreptate. Automat după vizionare, spectatorii vor fi de partea unei educații a copilului cu palma (sau “inclusiv cu palma”), ori cei toleranți care pretind că este inacceptabil să-ți lovești cîtuși de puțin copilul, indiferent de situație.
Alt punct forte al lui “The Slap” este că odată cu reglarea conturilor, apar schelete din dulapurile multor personaje. Acest lucru trezește spectatorul să-și mai schimbe părerea, ori cel puțin să-și tempereze din emoții, din ură.
IMHO, cred că se putea de intins puțin primul sezon și de descoperit până la capăt fiecare personaj, nu doar contribuția lui la momentul slap-ului, sau scheletele lor care ar putea ifluența un process de judecata…Parca nu se rețin prea mult personajele pe ecran.
Mi-o placut cuvintele judecătorului la urma, care cu ajutorul a 2-3 replici pune punctele pe “i”.
Dar totuși, finalul la Polanski a fost mai bun.
Surprins de cast: Peter Sarsgaard cu ochii ceia mici și parcă semi’deschiși fizic arată a narcoman, dar joacă așa un om moale și bun. Pe Uma Thurman mi-o fost greu să o recunosc în primele apariții aici. Mult timp m-am gandit ce-mi place la Makenzie Leigh. Cred că totuși buzele
8/10

The Lost Room (sezonul 1)
Doar 3 episoade (drept ca lungi). “The lost room” cum tradează titlul, e despre o cameră pierdută într-un hotel. (o cameră imaginară)
Cheia care o deschide și momentan te arunca în ea, cade pe mâna unui polițist.  Până aici ideea e ft bună și trezește interes. Apoi urmează derularea scenariului după anii 90: apar oameni răi care vor să obțina cheia, apar și alte obiecte magice din acea camera și goana după artefacte, dar binențeles NU fără de salvarea unui suflet.
Filmul a întârziat cu vreo 10 ani cel puțin, fiindcă pe lângă puterea supranaturală a obiectelor și misterul care ascunde camera nu m-a ținut nimic în suspans. Prima distrează, a doua – m-a ținut captiv pentru că vroiam să înțeleg ce-i cu camera ceea. În final n-am înțeles nimic   Serialul care aparține unui așa gen, treb să aiba o idée științifică, o latură nobilă sau socială, cât de cât. Să te aventurezi și să treci prin cercurile iadului pentru ați salva fiica – e o idée ce ține de trecut, prea banal și previzibil.
Dacă se apuca, spre exemplu Netflix, ieșea mult mai bine.
La o foame ar merge. 
7/10

Mad men (2007)

Privit 5 episoade și în afară de viața simplă și parcă fără probleme a americanilor din anii 60 nu am văzut nimic. Nu m-a aninat deloc. Poate peurmă este ceva vesel, dar n-am rezistat sa-l văd mai departe. Prea plictisitor. Deleted.

Brooklyn Nine-Nine (sezonul 1-3)

Bun sitcom. Prostesc oleac, dar bun  
La început ziceam "wtf cu formatul acesta de 22 minute?", dar peurma realizezi că poți să privești un episod chiar la amiază în timp ce mănânci ))
Înteresante personaje. Aproape totul se învârte în jurul lui Peralta, un polițai bun, dar copilăros al naibii. La început e funny, dar cu timpu oleac te saturi de el, așa că m-am concentrat pe alte personaje. Îmi place partea feminina: una dură, una gingașă și a treia - șmecheră   Mîncăcioșii aduc și ei oleac de umor specific mediului absurd din care fac parte ))
Ah da, și șeful care e negru, gay și niciodată nu zîmbește. Tre-să poți născoci așa personaj
8.5/10