Este în mod cert una dintre cele mai spectaculoase discipline olimpice. A pornit ca schi acrobatic în jurul anului 1970, în Statele Unite, unde purta denumirea excentrică de Hotdogging. Ulterior a pătruns şi pe bătrânul continent, făcându-şi uşor loc în rândul sporturilor de iarnă.
Creatorul acestui stil a fost norvegianul Stein Eriksen, campion mondial la slalom uriaş la Oslo în 1952 şi triplu campion mondial la Aare în 1954. Mutat în Statele Unite la sfârşitul carierei, Eriksen a devenit instructor de schi şi antrenor.
În acea perioadă, el a venit cu ideea unui stil de schiat mai spectaculos, adresat în special tinerilor americani. Astfel, s-au dezvoltat noi stiluri de sărituri, răsuciri şi tumbe, provocând un val de entuziasm deosebit care au dus şi la crearea primelor şcoli de freestyle. Freestyle-ul are diferite specialităţi, care mai de care mai spectaculoase (sărituri, moguls, balet etc.), însă la Olimpiadă au fost acceptate până acum doar probele de "moguls" şi de "aerials".
Protagoniştii freestyle demonstrează faptul că forţa nu înseamnă nimic fără tehnică şi fără controlul corpului. Stilul freestyle presupune traversarea unor pârtii abrupte prin efectuarea unor manevre aeriene şi sărituri acrobatice. Spectacolul este elementul comun al celor două discipline freestyle:
Proba de moguls conţine o manşă de calificare şi una finală, în care intra 16 concurenţi. Competiţia constă într-o coborâre pe o pantă abruptă, prevăzută cu dâmburi, în cel mai scurt timp posibil, utilizând o tehnică corectă i efectuarea pe parcurs a două sărituri acrobatice. Pârtia are o lungime între 220-250 metri şi o înclinare de 26-30 grade, fiind prevăzută cu două locuri special amenajate pentru efectuarea săriturilor acrobatice. Scorul se calculează ţinând cont de 3 elemente: 50% tehnică, 25% elementele aeriene şi 25% viteza.
Săriturile aeriene sunt evaluate îi funcţie de înălţimea şi spontaneitatea execuţiei. Concurenţii sunt apreciaţi de către 7 arbitri, 5 pentru evoluţia tehnică şi 2 pentru săriturile aeriene.
Proba de aerials constă în efectuarea a două sărituri acrobatice, suma scorurilor fiecărei sărituri constituind nota finală a concurentului. În finala probei se califică primii 12 competitori în urma manşei de calificare. Traseul este alcătuit din zona de start, 5-7 porţiuni destinate săriturilor, de înalţimi şi unghiuri diferite, o zonă de aterizare şi una de sosire.
Scorul final va fi calculat ţinând cont de aeriene (20%), ţinuta de traseu (50%) şi aterizarea (30%).
