"Cunoaste-te pe tine insuti! - GnĆthi seauton", celebrul dicton pe care Socrate il imprumutase de pe frontonul templului lui Apollo, situat in centrul Pamantului considerat de Grecia Antica de a fi la Delfi, ramane ca o marturie pe care ivirea zorilor filozofiei o lanseaza inspre pragul noului mileniu ce se anunta la orizont, luminat si intunecat deopotriva de samburii de lumina semanati de stiintele moderne.

In ceea ce priveste cunoasterea propriu-zisa, aceasta trebuie sa se limiteze - nu fara regret, la lumea fenomenelor si nuomenelor relative care se indeparteaza adesea, odata cu orizontul... Aceste lucruri in sine relative pot, fara indoiala, sa fie abordate, urmand una cate una treptele unei scari fara sfarsit previzibil, care urca prin biosfera si prin speciile biologice, spre Om, si poate, spre eventuala supra-stiinta.

De la bun inceput ancorata intr-o istorie si filozofie naturala a cunoasterii, biognoseologia noastra va urma fulguratiile - totdeauna incetosate - ale inteligentei umane, in evolutia ei pe scara animala, datorita etologiei comparate, stiinta a comportamentului animal, la care se vor adauga noile descoperiri privind posibilitatile de comunicare ce pot fi intalnite chiar si in regnul vegetal.

Daca lumea vie, in dinamica sa, nu pare deloc supusa unui determinism tinand de dihotomia evolutie / involutie ajungand la o ortogeneza pozitiva sau negativa, atunci, fara indoiala, trebuie sa cautam cheia dezvoltarii sale intr-un probabilism selectiv. Astfel, teoria sinergica a evolutiei poate explica diversitatea speciilor biologice din biosfera, dar si miscarea ideilor, teoriilor si conceptiilor stiintifice.

Evolutia comparata a speciilor, inclusiv cea a comportamentelor lor, precum si dinamica cunoasterii umane, trebuie sa fie privite in lumina unei selectii multipolare, inscriindu-se intr-o miscare sinergetica.

Teoria sinergica a evolutiei nu anuleaza, in nici un fel, darwinismul, care ramane un caz particular, dar esential, inglobat si explicat mai bine in cadrul noii noastre conceptii.

Darwin subliniaza rolul fundamental al selectiei in lumea vie: "Oricat de incet ar fi procesul selectiei, daca omul, fiinta slaba, poate realiza atat de mult prin selectia artificiala, nu pot concepe nici o limita pentru totalitatea schimbarilor, pentru frumusetea si complexitatea coadaptarilor dintre organisme, unele fata de altele si fata de conditiile naturale de viata, care sa nu se fi putut realiza de-a lungul timpurilor prin puterea selectiei naturale, adica prin supravietuirea celor mai bine

adaptati. " - Charles Darwin, ORIGINEA SPECIILOR, Bucuresti, Ed. Academiei Republicii Populare Romane, 1957, P. 113 (Colectia Clasicii Stiintei Universale - II).

In intreaga dezvoltare a gandirii filozofice, reflectia asupra cunoasterii s-a aflat intr-o stransa unitate cu cea asupra existentei. Daca in antichitate ontologia reprezenta domeniul central de interes filozofic, in epoca moderna, prin deschiderile oferite de operele lui Descartes, Locke si Kant, preocuparile gnoseologice devin predominante.

Problematica teoriei cunoasterii se centreaza in jurul unor intrebari, cum sunt: Ce cunoastem ? Cum cunoastem ? Care este valoarea cunostintelor noastre ? Prin ce mijloace o putem proba ? Cum progreseaza cunoasterea ?

In istoria filozofiei s-au formulat pozitii foarte diverse cu privire la natura, modalitatile si scopul cunoasterii, marcand o adevarata revolutie in gnoseologie.

Dupa unii filozofi, cunoasterea, activitate teoretica a omului, se opune actiunii in lume. Aceasta problema filozofica a cunoasterii este tripla:

1) Problema originii cunoasterii umane este aceea de a sti daca ea provine din experienta (empirism) sau din ratiune (rationalism. S-a ajuns la conluzia ca, daca continutul cunoasterii noastre se dezvolta odata cu extinderea experientei si cu progresul stiintei, atunci insasi forma oricarei puteri de intelegere umana, deci "principiile" cunoasterii, sunt de origine rationala si comune tuturor spiritelor omenesti ("conceptualismul" lui Kant);

2) Problema naturii cunoasterii ne face sa distingem diverse forme ale cunoasterii, indeosebi pe acelea ce tin de spiritul de finete (ex: comprehensiunea care il leaga pe medicul clinician de bolnavul sau) si pe acelea ce tin de spiritul geometric. Primul tip de cunoastere este cerut in toate "stiintele umane" (psihologie, pedagogie, etc.), al doilea tip convine stiintelor despre lume;

3) In sfarsit, problema importantei cunoasterii noastre este aceea de a sti daca putem ajunge putem ajunge la absolut si la cunoasterea naturii intime a lucrurilor, cum crede dogmatismul (Platon, Hegel), ori daca cunoasterea noastra ramane limitata la lumea fenomenelor, fara a ne putea vreodata pronunta asupra celor trei probleme fundamentale: natura materiei, esenta sufletului omenesc (si a instabilitatii sale)