1. roz - Frunza
2. ivanpuf - Frunze vii
3. malish55 - Frunze de măr

Vrăjitorul

Trist foșnea pădurea netezind-o vântul,
Se strângeau agale încruntații nori;
Tropote tăcute zguduiau pământul,
Se grăbeau spre luptă înarmați feciori.

Undeva prin codri, sub perdea de ramuri,
Se-nălța spre ceruri negru foișor.
Deformat, sinistru, fără uși sau geamuri,
Ascundea-n adâncuri strașnic vrăjitor.

Și s-au strâns regate la rotundă masă
Să strivească magul să urzească plan,
Că de luni de zile vraja-i ulceroasă
N-a cruțat niciunul, nobil sau țăran.

Și-au ales armate, zeci de mii de rânduri,
Spadele în teacă, zale de oțel;
Curajoși în piepturi, glorioși în gânduri,
Să omoare magul, dracului fidel.

După zile multe, lungi, istovitoare
Au găsit ostașii blestematul loc:
Fără fir de viață, părăsit de soare,
O pădure deasă, spini în ghemotoc.

Spaima necurată se lăsa, domnească,
Înșfăcând în gheare inimi de soldați.
De n-ar fi onoarea să-i ademenască
Ar fugi în lături mii de disperați.

Coifurile-apasă sură atmosferă,
Tot mai greu e pasul printre mărăcini,
O miasmă-n aer zace somniferă,
Asmuțind iuțimea rănilor de spini.

Iată că-ntre ramuri iese la iveală
Contorsionatul, blestematul turn.
Înălțând tiranic brațele-și de smoală,
Stă ca o statuie-n templu taciturn.

”Ieși afurisite, c-am venit cu toții”
”Zilelor să-ți punem capătul pe veci!”
”Morți să nu mai zacă fiii și nepoții”
”Măici să nu mai plângă corpurile reci!”

Și așa tăcură vocile și vântul,
Pașnica poiană străbătu ecou.
Se opri și cerul, se opri pământul,
Se lăsă pe fețe rece de cavou.

Brusc o ceață deasă copleși pădurea,
Izbucniră clare coruri de văpăi,
Strâns în mână scutul, spada sau securea,
Înghițiră noduri turme de flăcăi.

Albăstrind poiana apăru o umbră
Într-un foc eteric, calm și concentrat.
Pletele pe spate și privire sumbră:
Spiritul tristeții prefăcut bărbat.

Buzele uscate presărau fiorii,
Vocea-i răgușită tresări subtil:
”Regii înhățații de vă mor feciorii,”
”Spadele depuneți, nu vă sunt ostil.”

”Minte, blestematul!” urlă generalii,
”Spadele în mână și înaintați!”
”Regele va face sclavii sau vasalii,”
”Ce îl vor răpune – putred de bogați!”

”N-ascultați hainii!” strigă vrăjitorul,
”N-aruncați cu viața, orbi nesăbuiți!”
”Nu a mea urzeală chinuie poporul,”
”Asta v-o fac regii, porci neghiftuiți!”

”Să plecați acasă!” dar era târzie
Milostiva vorbă de amarnic mag,
Că într-o clipită lamă argintie
Se opri cu clinchet în al său toiag.

”Să plătească sute pentru o muiere!”
Se rânji cu ură mândrul general.
”Chiar și-n clipa morții a știut să zbiere,”
”Și să ne blesteme, fiica de șacal!”

Vorba auzindu-i palid vrăjitorul
Cumpătul pierduse ce i-a mai rămas.
Tresări pădurea, cerul, foișorul
Și se începuse groaznic parastas.

Poruncesc să fiarbă, sângele pe iarbă, lacrima pe barbă, acul în cojoc.
Pietrele să ardă, luciul de pe bardă, spadele din gardă, ultimul noroc.
Străbătând armata să se-ntindă pata iute ca săgeata până la mijloc.
Tunete să spargă câinii ce aleargă, javrele pe targă și doar scrum în loc.
Morții să se scoale fumegând agale viii să deșale în sinistru joc.
Gliile să crape, lașii să le-ndoape înghițiți de ape sau de strașnic foc.
Să rămână-n urmă umbre fără turmă forțele când curmă flori de busuioc.

Vântul și pădurea, norii și pământul
Vocea-i ascultară ca supuși argați.
Una erau vraja, fapta și cuvântul,
Urletul de spaimă, moartea de bărbați.

Norii condensară fulgere arzânde,
Infernale focuri cărnuri înghițeau,
Boli de multe soiuri, chinuri și osânde
Din a morții palmă moarte împărțeau.

În scurt timp pădurea iar căzu în tihnă,
Ocrotind în taină zeci de mii de morți.
Sânge, scrum și oase își găseau odihnă;
S-au curmat zadarnic mult prea multe sorți.

Ochii în orbite-i cad în nebunie,
Stă și-ncremenește bietul general.
”Ea era doar una, voi erați o mie!”
”Suferă, potaie, focul visceral!”

Blestemata vorbă fluieră greoaie
Și căzu pe iarbă ultimul soldat.
Foc îi arse piele, ochi și măruntaie
Și se stinse-n chinuri, rupt și deformat.

Trist ca niciodată se întoarce magul
În a sa odaie sus în foișor.
Forțele îl lasă, cade și toiagul,
Sufletul răcnește, oasele îl dor.

”Sfinții să blesteme clipa cea în care”
”Au decis boierii că vei fi a lor.”
”Nesătuli, ca porcii, de-ale lor fecioare”
”Au dorit să guste corp de vrăjitor.”

”Și au pus la cale mercenari o mie”
”Să te tot pândească, singură de-ai fi.”
”Și când se va stinge ultima magie”
”Și vei fi slăbită, toți vor năpusti.”

”Și te-or duce-n lanțuri către mari castele”
”Unde te așteaptă nobilii jegoși;”
”Te-or trânti, o floare!, ruptă, la podele”
”Să îți spurce trupul regii zăbăloși.”

”Însă nu știură, ei, nenorociții,”
”Că vrăjitoria-i fără de sfârșit.”
”Și când se iviră, porcii, necinstiții!,”
”Viața oferindu-ți strașnic i-ai vrăjit:”

”Cât or fi-n castele nobili cu păcate”
”Să străbată lumea boli și ghinion,”
”Seceta să ardă apa din regate,”
”Vântul să tot sufle fără abandon.”

”Și zicând acestea ai căzut sleită,”
”Corpul devenindu-ți firav și uscat.”
”Și-ai rămas de-atuncea floare adormită”
”Dar nelegiuiții nu te-ar fi cruțat.”

”Și simțindu-ți jalea am trimis furtună”
”Să distrugă-ndată mârșavul castel.”
”Și-au aflat boierii furia-mi nebună”
”Când te-am smuls din labe, gingaș ghiocel.”

Ochii lăcrimându-i, fix privește magul
Corpul vrăjitoarei static în cristal.
”Și de-ar fi să moară chiar și-ntreg meleagul,
Voi găsi licoarea sfântului Graal!”

Și așa trecură nopți și zile sute,
Se schimbară grabnic multe dinastii,
Fu uitat blestemul, viețile pierdute,
Fu uitată ziua marii bătălii.

Numai vrăjitorul, tot în căutare,
Speră să găsească magic elixir.
Să trezească zâna și să-i dea suflare,
Să îi simtă iarăși pașnicul respir.

-------------------------------------------------

Iar foșnea pădurea netezind-o vântul
Și pluteau agale răsfățații nori.
Triluri și jivine împânzeau pământul,
Se-ncălzeau sub raze mii și mii de flori.

Peste țări necunoscute,
Peste codrul cel frunzos,
Ș-acel munte-ntunecos,
Peste mări nestrăbătute
Se născură-un Făt-Frumos.

Se născu el dintr-o floare,
Ce-nflori lângă izvor,
Și crescu de-a lumii dor,
Ruptă din bătrânul Soare
Și a Lunii drag odor.

Era alb de parcă neaua
S-așezară peste el
Și preabunul Dumnezeu
Îi dădu din cer mantaua
Ce-l păzi de orice rău.

El crescu-ntr-o zi cât șapte
Se făcu înalt, vânjos,
Drept un munte ce fălos
Stă la căpătâi de noapte
Dragul nostru Făt-Frumos !

Și porni atunci în lume
Să străbată negre mări
Ca să treacă cele țări
De să-l știe toți pe nume
În apusuri și în zări.

Ș-auzi cum se vorbește
C-o lighioană a furat
Mândră fată de-mpărat
Și așa se povestește
Că o ține-ntr-un palat.

Zice lumea vorbăreață
Că-i palatul de argint,
Că-i ascuns în labirint,
Că e-nconjurat de ceață
Ca o cruce pe mormânt.

Zice lumea că ligheana
Deși nimeni n-o zări
Dar așa se sfătui
Că e duhul rău Satana
Ce pe lume se ivi.

Și că cel ce reușește
Să scape fata de crai
De pe-acel teribil plai
Va avea tot ce-și dorește
Din grădinele din rai !

El porni atunci în cale
Și un paloș își lua
Și un cal el înhăma
Negru-Vifor ce pe mare
Știe-a merge și zbura.