„Viata mea? Ma simt binecuvantat! Am imbracat cel mai frumos tricou din lume si l-am aparat cu pretul vietii mele”. Sunt cuvinte adevarate si seci transmise intr-o seara trista, de fotbalistul care marca pe 11 mai 1983, singurul gol madrilen in finala trista a Cupei UEFA de la Gotteborg. Cuvinte transmise sub un zambet sugubat, mai mereu antisocial, uneori sceptic, intotdeauna liber si niciodata stins de regret. Misterul Juan Gomez e mai frumos si mai adanc decat tot ce se stie si nu se stie despre el. Multa lume nu l-a vazut decat in clipuri si rezumate din ce in ce mai vestejite de timp. Insa Juanito e greu de inteles, în primul rand din cauza separatiei tot mai insistente si suficiente a momentului de fata.

E prezent insa astazi pe buzele fiecarui madrilen care in minutul 7 al fiecarui meci de pe Bernabeu ii striga numele in semn de omagiu, fie de pe stadion fie de-acasa, in gand sau cu voce tare. Orice clipa trecuta fara el, ne este insa un timp prea indepartat. Anii ’80 sunt, de la aceasta distanta sprijinita pe eu si pe clipa mea, un ciob arheologic indescifrabil. Fotbalul anilor de glorie ai lui Juanito, era un joc plin de folclor si daruire, fotbalul nostru e, acum si aici, un spectacol vulgar, o scena de cazino cu brute platite in aur. Si asta pentru ca el, marele Juanito era mereu atent la sensul, umbra si la ecoul fotbalului. Generatia care bate astazi gazoanele abia are timp sa nu intealaga mai nimic. Acest gen de degradare tabloida a sportului rege, si in general a oricarei forme de gratuitate, il face pe Juan celebru pentru orice iubitor al fotbalului, de la sat la oras dar in acelasi timp, invizibil, neinteles, pierdut. Viata sa a fost intr-adevar o binecuvantare, dar nu pentru el, decedat pe 2 aprilie 1992, ci pentru noi, cei care am avut ocazia sa-i spunem ca ne mandrim ca am trait in aceeasi era cu el.

Lumea va avea mereu de povestit despre atitudinea sa, despre gesturile sale de erou neinteles, despre daruirea, spiritul si driblingurile sale in tusa, urmate de o plecaciune obraznica si cuceritoare in fata tribunei de pe Bernabeu. Devierile cu intoarceri de 180 de grade, ca o teorie ce reaseaza tot ceea ce stiam despre pozitia noastra in univers, voleurile care cautau si gaseau bara, atunci cand meciuri de mult castigatre lancezeau in asteptarea sfarsitului, deposedarile la limita care muscau din gazon si din elanul adversarului, coatele discrete dar sigure aplicate vedetelor adverse inainte ca meciul sa inceapa, toate acestea ne dezvolta amintiri unice. Juanito nu ne-a lasat mostenire o amintire continua, dar stralucirea faptelor sale a ars pelicula si ne-a lasat in memorie momente aurorale. A fost unic in felul sau niciodata altul si mereu acelasi.

Destinul sau este subiect de film. Viata sa, subiect de carte. Cariera, opera de arta. Juanito a fost unic, iar printre cei care l-au cunoscut, moartea sa a atarnat greu, precum o ancora care depaseste de sute de ori gabaritul barcii de pescuit de care a fost atasata.

Santillana a fost unul dintre cei mai mari jucatori ai Madridului si un apropiat al lui Juanito. Fostul varf al madrilenilor, omul care a depasit borna celor 200 de goluri marcate in „alb” pentru Real isi amintea in 2008 intr-un interviu acordat unei reviste spaniole, cum a descoperit virtutile vietii echilibrate, doar pentru ca a avut norocul sa-l cunoasca pe Juan. El i-a remarcat, la inceput uimit, non violenta din afara terenului, un antagonism total cu ceea ce oferea Juanito in teren. Odata, pe cand el si Gallego erau la un pas sa bata un fan „colchonero” ametit si grabit sa le strice petrecerea de sfarsit de an, Juanito a intervenit cu un glas autoritar, vorbind tare si raspicat: „Daca il loviti, cu mine a-ti terminat-o. Nu mai avem ce sa ne spunem”. Gallego crede ca din acel moment a inceput sa fie un om serios. Santillana a fost mereu neserios, un fotbalist de geniu, dar un om nepotrivit pentru orice forma de consecventa. Un spaniol bolnav de exhibitionism, usor arogant si iute la manie, Santillana recunoaste ca Juanito a fost singurul om in stare sa-i spuna ca sufera de un fel de turbare si ca „boala sa nu e din vina celor din jur”. „El m-a tinut in frau” amintindu-si chefuri intrerupte de ordinele cu care Juan Gomez il calma in teren.

Vestea teribilului accident de pe 2 aprilie a cazut ca un fulger asupra lui Santillana. Cu cateva luni inainte, el si Juanito erau invitati in studioul TVE pentru a vorbi despre ceea ce iubeau cel mai mult: Real Madrid. La finalul showului televizat, Juanito i-a strans pentru ultima data mana prietenului sau, adresandu-i un ultim ordin: „Ai grija de tine”. Cateva luni mai tarziu, Juan a zambit pentru ultima data cu acel suras sugubat, s-a urcat in masina si a murit. Echipa de medici sosita la fata locului n-a putut decat sa constate decesul. Real Madrid a platit 20.000 de dolari la acea vreme pentru familia fotbalistului asigurandu-se ca toate cheltuielile de inmormantare vor fi trecute pe statele de plata ale clubului pentru care Juan ar fi fost in stare sa-si dea viata. In toata Spania, meciurile de campionat au inceput cu un minut de reculegere, iar fotbalistii au jucat cu banderole negre. Pe Camp Nou, fanii rivelei FC Barcelona, au aplaudat in picioare momentul, in timp ce pe Calderon, lui Juanito i s-a strigat numele, intr-un gest fara precedent in istoria fotbalului spaniol. Pe Bernabeu, intr-un stadion un lacrimi, un singur om a ramas asezat pe scaun in timp ce tot stadionul aplauda in picioare. Era Santillana ramas fara pic de forta pentru a trece peste acel moment. Cu capul plecat si ochii in lacrimi, marele atacant merengue, omul fara teama si fara pic de respect pentru orice si oricine, n-a avut forta necesara sa se ridice. A fost prima data cand picioarele nu l-au mai ascultat si i s-au inmuiat. Il pierduse pe Juan…definitivText în spoiler