Fondul folcloric românesc cuprinde şi un motiv cu semnificaţie estetică, puternic conturat liric şi epic. Dacă pornim de la acest motiv şi dezvoltând ideea că opera de artă dăinuie şi după moartea autorului şi bazându-ne pe faptul că nicio valoare nu se creează fără sacrificii, avem în “Legenda meşterului Manole” o perlă de realizare a literaturii orale româneşti, ale cărei rădăcini se confundă cu originea Ţării Româneşti, cu intemeietorul ei, legendarul Negru-Vodă.

Acest mit, alături de cel al etnogenezei (despre naşterea poporului român) – “Traian şi Dochia”, de mitul mioritic – baladele “Mioriţa”, “Dolca”, “Salga”, de mitul erotic – “Zburătorul” şi de Mitul Marii Călătorii (despre moartea înţeleasă ca un drum, o “trecere” spre eternitate), toate definesc profilul spiritual al poporului român, felul de a se raporta şi de a da sens momentelor fundamentale ale existenţei, fiind caracteristice pentru zona sud-est europeană, unde jertfa pentru creaţie nu poate fii aleatorie şi nici disociată de fiinţa creatorului, care trebuie să sacrifice o parte din sine pentru zămislirea operei de artă. Un fapt mai puţin obişnuit pentru o creaţie folclorică, precum legenda Meşterului Manole (care aduce explicaţii imaginare pentru fapte reale), este că locul în care ar fi fost zidită Ana, soţia meşterului Manole, este inscripţionat pe peretele sudic al mănăstirii, ca un fel de dovadă pentru posteritate, că evenimentele relatate în legendă chiar au avut loc.

Legenda Meşterului Manole cunoaşte peste 200 de variante, dar, în toate, “povestea” este aceeaşi: Negru-Vodă (în istorie, Neagoe Basarab), împreună cu “Nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari/ Şi Manole zece/ Care-i şi întrece” caută loc “Pe Argeş în gios/ Pe un mal frumos”, pentru a ridica “Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă”. Munca meşterilor este, însă, zadarnică, pentru că tot ce zidesc ziua, noaptea se surpă. În vis, lui Manole i se dezvăluie necesitatea de a o sacrifica pe prima femeie care va veni să aducă bucate “la soţ/ ori la frate”. Ana, soţia Meşterului Manole, este cea care soseşte prima şi, deşi meşterul îl roagă pe Dumnezeu să o oprească din cale, nimic nu poate împiedica sacrificiul. Zidirea Anei este momentul cel mai emoţionant al legendei: “Iar Manea oftă/ şi se apucă/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit”.

Mănăstirea fără asemănare este ridicată, iar Manole, rămas pe acoperiş, după înlăturarea schelelor, din porunca voievodului, pentru ca niciodată să nu mai poată ridica “altă mănăstire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă”, îşi construieşte, precum ceilalţi meşteri, aripi din “şindrili uşoare”. În locul în care zborul lui s-a frânt s-a ivit un izvor (Fântâna lui Manole) care stă mărturie şi astăzi că sufletul meşterului genial rămâne nemuritor. Conform tradiţiei pe prima apă a fântânii curge apă pentru fericire, pe a doua pentru sănătate şi pe a treia pentru noroc.


Pe acest spaţiu mioritic, locuitorii au crezut că jertfa ţine cumpăna unei fapte cereşti. Meşterul Manole îşi jertfeşte soţia pentru a putea ridica o biserică. Pentru Manole, reuşita este mai presus decât o viaţă umană, creaţia devine o boală incurabilă iar intervenţia divinităţii reprezintă convingerea spiritului ortodox că transcedentul se revelează în om din proprie iniţiativă, meşterul fiind doar un mesager căruia i s-a dat o vocaţie unică de a oferii oamenilor modele. După terminarea construcţiei şi moartea meşterului, biserica nu mai aparţine autorului ei, ci eternităţii.

Legende despre edificii care rezistă timpului doar cu preţul unui sacrificiu, precum Legenda Meşterului Manole, sunt prezente în mitologia mai tututror popoarelor, dar, în special, la cele din Peninsula Balcanică, la bulgari, greci, albanezi, sârbo-croaţi etc. Specialiştii în domeniu au formulat ipoteza că varianta cea mai veche a mitului jertfei, în spaţiul european, este cea neogreacă, de unde a trecut la albanezi, macedoromâni (li se mai spune şi aromâni, populaţie românească sud-dunăreană), bulgari şi, apoi, la nord de Dunăre, în folclorul românesc.

Trebuie constatat că o astfel de legendă nu se putea naşte decât într-o comunitate puternică de meşteri zidari, ştiut fiind faptul că aceştia sunt condamnaţi de însăşi meseria lor să-şi sacrifice familiile, ceea ce le conferă o soarta tragică. În Balcani, cu secole în urmă, cea mai puternică şi cunoscută comunitate de zidari era cea a “gogilor” (“goge”=zidar), meşteri macedoromâni care şi-au păstrat până târziu secretele meseriei şi ritualurile specifice (inclusiv pe cel al sacrificiului). Acelaşi mit, al sacrificiului uman se regăseşte şi în varianta sud-dunăreană “Construirea Skadarului” – unde copii sunt aduşi pentru a fi alăptaţi la zidul care prinde viaţă odată cu Goikoviţa – replica bulgară a Anei. Acelaşi motiv, al sacrificiului, este regăsit şi la Pausanias istoric grec în lucrarea sa Periegesis.

Întotdeauna mitul (povestea veche despre un început, o întemeiere, o zidire) porneşte de la o realitate căreia îi dă o valoare generală, simbolică. În versiunile sud-dunărene, fie că era vorba de ridicarea unei mănăstiri sau de construcţia unui pod, a unei case, fiinţele sacrificate sunt, de regulă, un animal domestic, o pasăre, umbra unui copil, oase, cranii, metale preţioase, perle, ierburi, pâine, vin, sare, untdelemn s.a.m.d. Pe de altă parte, tema sacrificiului, în variante asemănătoare cu cele balcanice, există şi în tradiţiile celtice, şi în cultura africană sau în cea orientală, ceea ce ar însemna că rădăcina tuturor acestor legende trebuie căutată într-un timp mult mai îndepărtat, în protoistorie, iar pentru culturile europene, în fondul indoeuropean. Mircea Eliade, marele mitolog şi istoric al religiilor, consideră că mitul sacrificiului este o moştenire culturală geto-tracă.

Chiar de la prima citire a baladei se constată că aceasta preia un motiv păgân, ancestral, care a circulat în forme diferite de la un popor la altul şi care pare a fi moştenit, desigur, de la strămoşii noştri care se ănchinau zeilor aducându-le sacrificii, spre a le putea căpăta – în concepţia lor – bunăvoinţa şi ajutorul. Pentru a amplifica la epuizare sacrificiul uman, zbuciumul sufletesc al meşterului Manole este completat de participarea naturii însăşi. Manole resemnându-se parcă, în faţa sorţii o zideşte pe soţia sa Ana, cea care reprezenta cea mai dragă fiinţă de pe pământ, în ziful bisericii.

Legenda meşterului Manole scoate în evidenţă faptul că Manole, acest meşter, este un om simplu, care reuşeşte să ridice o bijuterie arhitectonică, fapt care dovedeşte că nu numai zeii pot dura opere valoroase, ci mai ales acela care dăruindu-se până la sacrificiu muncii, realizează copodobere punând în ele tot ceea ce are mai scump. Universalitatea mitului sacrificiului poate fi considerată şi ca o concluzie a faptului că nicio realizare măreaţă nu poate fi durată dacă nu are la bază un sacrificiu suprem. Oare acestă concluzie a fost ceea ce au vrut autorii sa transmită urmaşilor ?

În ceea ce-l priveşte pe arhitectul medieval al construcţiei, numele acestuia rămâne necunoscut, chiar dacă legendarul Manole a fost identificat ba cu un Manoli din Niaesia (Asia Mică), ba cu un Manea, pomenit însă drept meşter abia la începutul sec.al XVIII-lea, la Horezu, de unde poate a fost trecut în legenda mănăstirii. În ceea ce priveşte fântâna lui Manole, este de fapt o cişmea în frumosul stil al arhitecturii populare, ridicată în micul parc de peste drum de mănăstire. Inscripţia în româna veche, cu litere slavone, dă versuri şi numele celor ce au trudit pe la anii 1800-1805 pentru ridicarea cişmelei, anume episcopul Iosif al Argeşului şi egumenul Meletie al Mănăstirii Argeş.

Legenda Meşterului Manole de la Argeş, pentru noi, românii, rămâne cea mai cunoscută, dar şi cea cea mai valoroasă, prin fumuseţea versurilor, prin emoţia pe care o provoacă şi, mai ales, prin faptul că este singura care asociază sacrificiul nu numai cu durabilitatea construcţiei, ci şi cu valoarea lui artistică. Mănăstirea Meşterului Manole nu are asemănare, este o operă de artă, o bijuterie arhitectonică, este un “centru al lumii”, loc de rugăciune, de reculegere şi de uimire în faţa genialităţii spiritului creator.

Un alt aspect care asigură unicitatea acestei legende este că Ana, soţia meşterului, acceptă cu seninătate zidirea, ca într-un joc (nu protestează, nu se zbate, nu blesteamă, aşa cum se întâmplă în variantele balcanice), fiind una dintre figurile cele mai luminoase ale literaturii noastre populare. Şi zborul sacrificial al meşterului este prezent, de asemenea, numai în variantele româneşti. Mănăstirea şi izvorul (fântâna) pot fi interpretate ca metafore ale celor două suflete (Manole, Ana) legate, prin moarte, în eternitate.

Mănăstirea Argeşului şi legenda Meşterului Manole, într-atât de unite în acelaşi destin, încât nu am putea vorbi despre una, fără a o aminti şi pe cealaltă, sunt mereu porţi deschise spre esenţa spiritualităţii româneşti. Altfel, legenda rămâne frumoasă, iar minunata Mănăstire a Argeşului, poate cea mai strălucitoare ctitorie religioasă de pe pământul românesc.