Faptele Apostolilor 2:42 poate fi considerat ca textul de bază privind scopul bisericii: “Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni”. Astfel, conform Sfintelor Scripturi, scopul ori activităţile bisericii ar trebui să constea din: (1) învăţătura doctrinelor biblice, (2) asigurarea unui cadru propice pentru comuniunea dintre credincioşi, (3) respectarea Cinei Domnului şi (4) rugăciunea.

Biserica trebuie să ofere credincioşilor învăţătură adecvată privind doctrina biblică astfel încât noi să fim bine înrădăcinaţi în credinţa noastră. Efeseni 4:14 ne spune: “ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire”. Biserica este un loc pentru comuniune sfântă, unde creştinii pot să îşi slujească reciproc (Romani 12:10), pot să se înveţe reciproc (Romani 15:14), pot să îşi manifeste bunătatea şi compasiunea reciproc (Efeseni 4:32), pot să se încurajeze reciproc (1 Tesaloniceni 5:11) şi, cel mai important, un loc unde să îşi arate dragoste reciproc (1 Ioan 3:11).

Biserica trebuie de asemenea să fie locul unde credincioşii trebuie să respecte şi să onoreze Cina Domnului, comemorând astfel moartea lui Hristos şi lucrarea Lui de la cruce în locul nostru (1 Corinteni 11:23-26). Conceptul “frângerii pâinii” (Faptele Apostolilor 2:42) comportă de asemenea ideea de a lua masa împreună, ca o altă modalitate de comuniune între credincioşi. Ultimul scop al bisericii este rugăciunea, conform cu Faptele Apostolilor 2:42. Biserica trebuie să fie locul care promovează şi încurajează rugăciunea, care învaţă despre rugăciune şi care practică rugăciunea. Filipeni 4:6-7 ne încurajează astfel: “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus”.

O altă “misiune” a bisericii este aceea de a proclama Evanghelia mântuirii prin Iisus Hristos (Matei 28:18-20; Faptele Apostolilor 1:8). Biserica este chemată să fie credincioasă în răspândirea Evangheliei prin cuvânt şi faptă. Biserica trebuie să fie o lumină în comunitatea unde se găseşte, îndreptând oamenii către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Biserica trebuie atât să promoveze Evanghelia, dar şi să îşi pregătească membrii pentru a fi în măsură să răspândească la rândul lor Evanghelia (1 Petru 3:15).

În fine, alte scopuri ale bisericii sunt prezentate în Iacov 1:27, “Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume”. Biserica trebuie de asemenea să se ocupe de slujirea şi ajutorarea celor aflaţi în nevoie. Aceasta include nu numai răspândirea Evangheliei, dar şi ajutarea acestora în nevoile lor fizice (mâncare, îmbrăcăminte, adăposturi) conform cu nevoile lor. Biserica trebuie să antreneze credincioşii în Hristos cu abilităţile necesare pentru a se feri de păcat şi de tentaţiile lumeşti. Aceasta se poate realiza prin respectarea scopurilor enunţate mai devreme – învăţare-ucenicizare biblică şi comuniune creştină.

Acestea fiind spuse, care este deci scopul bisericii? Îmi place felul în care aceasta este prezentată în 1 Corinteni 12:12-27. Biserica este “trupul” Domnului – noi suntem mâinile Lui, gura şi picioarele Lui în această lume. Noi suntem chemaţi să facem lucrurile pe care Iisus Hristos ar dori să le facă dacă ar fi El Însuşi aici pe pământ. Biserica trebuie să se asemene în scopuri şi împliniri cu Hristos şi să Îl urmeze pe El.

Modalitatea prin care ştim că Dumnezeu e real este dată de faptul că El S-a revelat oamenilor în trei feluri: în creaţie, în Cuvântul Său, şi în Fiul Său, Iisus Hristos.

Cea mai simplă dovadă a existenţei lui Dumnezeu este chiar ceea ce a creat El. “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:20). “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” (Psalmul 19:1).

Dacă aş găsi un ceas de mână în mijlocul unui câmp, n-aş putea să presupun simplu că acesta a apărut acolo de nicăieri sau că a existat acolo din veşnicie. Privind la felul cum este realizat, mai degrabă aş presupune că a avut un constructor. În lumea care ne înconjoară văd mult mai multă precizie în ceea ce este realizat. Măsurarea timpului nu se bazează pe ceasurile noastre de mână, ci pe lucrarea lui Dumnezeu constând în rotaţia exactă şi regulată a pământului în jurul axei sale (şi proprietăţilor radioactive ale atomului de cesiu 133). Universul înconjurător ne arată că este o operă măreaţă, inteligentă, şi aceasta argumentează că există un Mare Creator.

Dacă aş găsi un mesaj codificat, i-aş cere unui criptograf să mă ajute să sparg codul. Dar aş presupune cu siguranţă că există un expeditor inteligent al mesajului, cineva care să fi creat codul. Cât de complex este “codul” ADN pe care noi îl purtăm în fiecare celulă a trupurilor noastre? Nu argumentează cumva complexitatea şi rolul ADN-ului tocmai existenţa unui Scriitor Inteligent al codului?

Dumnezeu nu numai că a creat o lume complexă şi interrelaţionată în cele mai mici detalii, ci El a şi insuflat în fiecare persoană simţul eternităţii (Eclesiastul 3:11). Astfel, oamenii au o percepţie înnăscută că există ceva dincolo de ceea ce vedem cu ochii în viaţa aceasta, că există o viaţă mai înaltă decât rutina aceasta zilnică. Simţul pe care îl avem în privinţa eternităţii se manifestă el însuşi în cel puţin două moduri: disciplina şi închinarea.

De-a lungul istoriei, orice civilizaţie s-a făurit anumite legi morale, care, în mod surprinzător, sunt foarte asemănătoare de la o cultură la alta. De pildă, idealul dragostei este apreciat pretutindeni, după cum şi minciuna este condamnată pretutindeni. Aceasta moralitate comună, această înţelegere universală a binelui şi răului, arată către Fiinţa Morală Supremă care ne-a dăruit aceste simţuri morale.

În mod asemănător, oamenii de pe tot pământul, indiferent de cultura lor, şi-au cultivat un sistem de închinare. Obiectul închinării poate fi diferit, însă simţul unei “puteri superioare” este parte incontestabilă a fiinţei umane. Înclinaţia noastră către închinare este în consonanţă cu faptul că Dumnezeu ne-a creat “după asemănarea Sa” (Geneza 1:27).

Dumnezeu ni S-a revelat de asemenea prin Cuvântul Său, Biblia. În Scriptură, existenţa lui Dumnezeu este tratată ca un fapt de la sine înţeles (Geneza 1:1; Exod 3:14). Când Benjamin Franklin şi-a scris Autobiografia, nu a pierdut timp să demonstreze că el a existat cu adevărat. În acelaşi fel, nici Dumnezeu nu a irosit prea mult timp pentru a-Şi demonstra existenţa prin intermediul Cărţii Sale. Natura schimbătoare de vieţi a Bibliei, integritatea ei, minunile care au însoţit procesul scrierii ei sunt suficiente argumente pentru a justifica o privire mai atentă asupra ei.

Cea de-a treia modalitate, dar nu ultima, prin care Dumnezeu S-a revelat este prin Fiul Său, Iisus Hristos (Ioan 14:6-11). “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu... Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:1, 14). În Iisus Hristos “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).

În viaţa Lui minunată, Iisus a respectat perfect legea Vechiului Testament şi a împlinit profeţiile care vorbeau despre venirea lui Mesia (Matei 5:17). El a fost plin de compasiune şi a făcut minuni publice nenumărate care au întărit şi autentificat mesajul Său şi care mărturisesc despre dumnezeirea Sa (Ioan 21:24-25). Apoi, la 3 zile după crucificarea Sa, a înviat din morţi, un fapt afirmat de sute de martori oculari (1 Corinteni 15:6). Mărturiile istorice abundă în “probe” privind identitatea lui Iisus. După cum a spus şi apostolul Pavel, “fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ” (Faptele Apostolilor 26:26).

Ştim că vor exista întotdeauna sceptici care vor avea propriile păreri cu privire la Dumnezeu şi vor citi dovezile existenţei Sale în consecinţă. Ştim şi că vor fi unii pe care nici o dovadă nu-i va convinge (Psalmul 14:1). Totul se bazează pe credinţă (Evrei 11:6).

Biblia ne spune că "Nebunul spune în inima lui 'Nu există Dumnezeu" (Psalmul 14:1; 53:1). De asemenea, Biblia proclamă faptul că oamenii nu au nici o scuză pentru a nu crede în Dumnezeu Creatorul lor "În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi" (Romani 1:20). Conform Bibliei, oricine neagă existenţa lui Dumnezeu este un nebun. De ce, atunci, sunt atâţia oameni, inclusiv unii care îşi spun creştini, şi care acceptă ceea ce spun evoluţioniştii interpretând doar nişte date? Aşa cum spune Biblia, toţi aceştia sunt nişte nebuni ! Nebunia nu implică însă lipsa inteligenţei. Mulţi dintre evoluţionişti pot fi strălucitori din punct de vedere intelectual. Nebunia indică însă inabilitatea de a aplica în mod corect principiile cunoaşterii. Proverbe 1:7 ne spune că "Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura".

Oamenii de ştiinţă evoluţionişti batjocoresc creaţionismul ca fiind neştiinţifică şi spun adesea că aceasta nu este demnă de examinare ştiinţifică. Ei spun că pentru ca o teorie să fie considerată ca o ştiinţă, ea trebuie să poată fi testată şi observată, prin urmare trebuie să fie supusă legilor naturii. Creaţionismul este, prin definiţie, supranatural. Dumnezeu şi supranaturalul nu pot fi observate sau testate (astfel că argumentul cade), prin urmare creaţionismul nu poate fi considerat ca o ştiinţă. Prin urmare, toate datele sunt filtrate prin teoria preconcepută, presupusă şi preacceptată a evoluţiei, fără a fi luate în considerare explicaţiile alternative.

Cu toate acestea, originea universului şi a vieţii nu pot fi testate şi observate. Atât creaţionismul cât şi evoluţionismul sunt sisteme de valori bazate pe credinţă în ceea ce priveşte originile universului şi vieţii. Nici una dintre aceste teorii nu poate fi testată pentru simplul motiv că nu putem călători în trecut cu miliarde (sau mii) de ani pentru a observa în mod practic modul cum universul şi viaţa au luat fiinţă. Evoluţioniştii resping teoria creaţionistă pe baza faptului că i-ar forţa în mod logic să respingă evoluţionismul ca o explicaţie “ştiinţifică” în ceea ce priveşte originile. Evoluţionismul, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunea originilor, nu se află în consonanţă cu definţia de “ştiinţă”. Evoluţionismul presupune că deţine singura explicaţie cu privire la origini care ar putea fi testată, ceea ce nu este adevărat, aşa cum am văzut mai sus. Oamenii de ştiinţă care susţin teoria evoluţiei resping teoria creaţionistă cu privire la origini fără a examina măcar fundamentele ei, şi asta doar pentru că ea nu se potriveşte cu definiţia lor îngustă şi ilogică a termenului “ştiinţă”.

Dacă este adevărat creaţionismul, atunci înseamnă că există un Creator faţă de care avem să dăm socoteală. Evoluţia este teoria care permite existenţa ateilor. Evoluţionismul le oferă ateilor o bază pentru a-şi explica de ce viaţa lor există departe de un Dumnezeu Creator. Evoluţia neagă nevoia pentru ca un Dumnezeu să fie implicat în univers. Evoluţia este “teoria creaţiei” pentru “religia” ateismului. Conform cu Biblia, alegerea este clară. Noi putem crede Cuvântul Dumnezeului nostru întru totul puternic şi atoatecunoscător, sau putem crede explicaţiile “ştiinţifice” şi ilogice ale nebunilor.