Doi orbi, se încăpăţânaseră să se țină de Hristos, cu toate că la strigătul lor: ”Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” El nu are nicio reacție. Mai târziu, într-o casă fiind, Hristos este nevoit să-i provoace: ”Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” iar ei, pe nerăsuflate, la unison îi răspund: ”Da, Doamne!” În acel moment, Mântuitorul îi vindecă, însă, specifică următorul lucru:” După credinţa voastră, fie vouă!”
Nu întâmplător, Biserica folosește exemplul celor doi orbi din evanghelia noastră pentru a vorbi despre credință. Credința, despre care se tot amintește în diferite dezbateri pe probleme spirituale, ca fiind esențială în procesul apropierii omului de Dumnezeu, întâlnește un obstacol major în desfășurarea ei, iar acest obstacol este: vederea fizică. Știu, că este esențială vederea pentru fiecare dintre noi, însă pentru a ajunge la credință, nu ai nevoie de ea. A avea credință, spune Fericitul Augustin, înseamnă a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Înălțarea Sa la cer le-a cerut ucenicilor:” Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu16;15-16). Apostolii au propovăduit Evanghelia, neamurilor, dar n-au putut arăta minunile Domnului pe care ei le văzuseră. Ei doar au propovăduit o realitate la care au fost martori, o realitate care însă, asumată în mod responsabil de fiecare ins în parte, naște în suflet, sentimentul certitudinii acelui eveniment. Aceasta este credința, să dai curs sau să primești în inima ta un adevăr, care poate fi la un moment dat împotriva logicii, împotriva firescului, de necrezut și totuși să-l accepți numai pentru simplul fapt că vine din partea lui Dumnezeu. Cazul patriarhului Avraam, care este gata să-și jertfească fiul numai pentru faptul că Dumnezeu o cere, este grăitor in acest sens.
Am observat la orbii din evanghelie următorul lucru, ei n-au avut vedere, dar au avut credința că Hristos poate face cu ei un lucru suprafiresc și prin credință și-au dobândit vederea. Așa și noi, ajungem la credință prin simpla auzire sau citire a cuvântului lui Dumnezeu, fără să vedem sau să pipăim, dar credința ne deschide la rândul ei ochii sufletești, prin care suntem capabili să vedem sau să înțelegem realități pe care ochii fizici n-au fost capabili să le perceapă. Credința impune o relație cu Dumnezeu, o relație care se cere a fi nu teoretizată ci pur și simplu trăită, impune o altă existență, un alt viitor și o altă logică existențială. Credința ne face capabili să utilizăm ”al șaselea simț” al nostru prin care suntem capabili să percepem și să răspundem la stimulii iubirii dumnezeiești care învăluie întreaga creație. Credința, așa cum am văzut mai sus, este vitală pentru mântuirea sufletelor noastre.
De multe ori se pune problema credinței într-un mod fals, la fel precum a făcut Toma:”Dacă nu voi vedea … nu voi crede!” uitând că doar pentru acest lucru, Toma a rămas în istorie supranumit ”necredinciosul”. Noi cerem de prea multe ori, fie din cauza lipsei preocupării de cele spirituale, fie că nu ne dăm seama, o inversare a raportului dintre credință și vedere. Sintagma noastră este: ”dacă voi vedea, voi crede” însă sintagma corectă a credinței celei adevărate este:”Crede și vei vedea!” De aceea, la posibila întrebare: Cum pot să știu dacă Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, dacă tot ceea ce e scris acolo este valabil pentru veșnicie? Răspunsul este simplu:”Crede și vei vedea!” Cum pot să știu că după moarte, mă așteaptă o altă viață, o viață fără de sfârșit, că va fi un Rai sau un Iad? Răspunsul e același:”Crede și vei vedea!”

Credința vede altfel lucrurile acestei lumi, creează alte ierarhii valorice, pentru că vederea ei străbate dincolo de vălul materialității care ne învăluie. Va veni o vreme când credința fiecăruia dintre noi, se va arăta vrednică sau nu pentru a deschide poarta Împărăției Cerurilor, până ce nu va fi târziu, merită să medităm la câteva gânduri ale poetului Vasile Militaru:

În 1654, Blaise Pascal trăieşte o revelaţie religioasă care îi va schimba complet caracterul propriei existenţe, precum şi interesele cognitive. Acceptând şi asumând adevărul religiei creştine într-un mod profund personal, dar şi cât se poate de firesc, Pascal îşi marchează definitiv destinul. Începând cu acest moment, lumea îl va putea descoperi pe acel gânditor profund religios care a elaborat proiectul unei Apologii a creştinismului, rămasă cu un titlu provizoriu: „Cugetări“. Nedesăvârşită datorită unei morţi premature, această lucrare a rămas într-o formă fragmentară. Ceea ce este însă demn de remarcat este intenţia iniţială a lui Pascal în privinţa metodei sale de a scrie.

„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373). Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.

Adevărul creştin, atât de evident

Născut pe 19 iunie 1623, Blaise Pascal dă semne de inteligenţă ieşită din comun încă din primii ani ai vieţii. Aflat sub îndrumarea directă şi totală a tatălui său în ce priveşte studiul, Blaise îşi dezvăluie geniul în învăţarea limbilor clasice, dar mai ales în geometrie. La doar 12 ani redescoperă una dintre teoremele lui Euclid, iar la 19 ani inventează o maşină de calcul aritmetic; fapte binecunoscute chiar şi astăzi şi intrate oarecum în legendă.
Studiul matematicilor va rămâne pentru mult timp ocupaţia principală a geniului său. De pe la vârsta de 24 de ani însă, eforturile sale cognitive încep să se îndrepte către lecturi cu caracter religios. În biografia scrisă de sora sa Gilberte aflăm că lui Blaise Pascal i s-a părut atât de evident adevărul religiei creştine, ce ne îndeamnă să nu trăim decât pentru Dumnezeu şi să nu avem alt scop decât pe El, încât în scurt timp a abandonat orice altă cercetare.

Natura pervertită a omului

Odată cu retragerea sa la Port-Royal, asumarea completă a spiritului creştinismului era săvârşită. Pascal îşi impune un mod de viaţă auster, retras. Premisele lui sunt clare, natura umană este pervertită şi, ca atare, omul este supus erorii, vanităţii, nefericirii sau nebuniei. Pericolul cel mai mare pare a fi vanitatea, în sensul în care fiinţa umană este în genere cuprinsă de egoism şi de amor propriu. „Natura acestui amor propriu şi a eului uman este să nu se iubească decât pe sine şi să nu se ia în considerare decât pe sine“ („Cugetări“, 100). Astfel, ceea ce s-ar numi cunoaştere de sine nu poate avea nici o valoare gnoseologică, dacă nu s-ar produce prin-tr-o raportare directă la Dumnezeu.
Practic, omul nu se poate cunoaşte autentic pe sine dacă nu îşi conştientizează inferioritatea în raport cu Dumnezeu. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu trebuie situat metafizic în exterior. El sălăşluieşte în sinele nostru, însă pentru a-L putea iubi pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne urâm pe noi înşine. Ghidat de aceste considerente, Pascal îşi trăieşte ultima parte a vieţii izolat şi privându-se de aproape orice plăcere a vieţii, cu toate că era măcinat şi de boală. Chiar şi pe aceasta o primea cu inima deschisă, chiar cu bucurie, pentru că Pascal considera că adevărata viaţă a unui creştin trebuie să fie una de penitenţă şi de sacrificiu.

Dumnezeu, unicul adevăr

Tragedia fiinţei umane, analizată filozofic, o constituie caracterul finit al acesteia. În raport cu infinitul, omul este un nimic şi, ca atare, cunoaşterea sa nu poate fi decât parţială. El îşi poate cunoaşte propria natură în acest mod, însă despre infinit, despre Dumnezeu nu poate afla nimic în afara credinţei. Omul se zbate între pasiuni şi raţiune. Pasiunile îl apropie de condiţia animalelor, raţiunea îl poate face conştient de superioritatea sa în lume, dar şi de condiţia sa mizeră în raport cu divinitatea. În aceasta constă, de altfel, măreţia omului. Totuşi, nu prin raţiune putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Această facultate ne poate face doar conştienţi de propria natură şi de situaţia noastră în raport cu divinitatea. Pentru Pascal, omul ajunge la unicul adevăr, Dumnezeu, prin credinţă şi prin Hristos, ca mediator. Acest tip de adevăr este unul profund existenţial şi nu doar abstract şi conceptual aşa cum, afirmă Pascal, este Dumnezeul filozofilor (pe care îi şi critică, în mare măsură).

Meditaţia la propriul sfârşit

Dacă pentru gânditorii de până la el (un exemplu potrivit fiind Descartes) adevărul religiei creştine şi existenţa lui Dumnezeu erau întemeiate pe raţiune, pentru Pascal dovezile cele mai evidente sunt extrase din existenţa şi din natura umană. Omul este o fiinţă slabă şi rătăcitoare, însă capacitatea de a cugeta îi conferă o superioritate doar şi prin simplul fapt că el îşi poate conştientiza nefericirea. Astfel, omul îşi cunoaşte propria natură finită, mai exact ştie că va muri cândva. Pe unii însă se poate să nu îi preocupe toată viaţa acest aspect. Iar despre aceştia Pascal va spune: „…se tem de cele mai neînsemnate lucruri, le prevăd, le simt; şi acelaşi om care poate petrece zile şi nopţi turbat şi disperat că a pierdut o funcţie sau pentru vreo ofensă imaginară adusă onoarei sale este tot acela care va pierde totul prin moarte, fără să se neliniştească şi fără, să se tulbure.“ („Cugetări“, 194).
Pascal susţine că nu putem doar să trăim clipa şi să nu realizăm că viaţa are un caracter finit, pe când moartea ascunde în spatele ei eternitatea. Ca atare nu se poate să lăsăm la voia întâmplării soarta sufletului nostru. Meditaţia asupra propriului sfârşit este şi trebuie să fie un aspect fundamental al existenţei omului şi aceasta pentru că astfel se realizează un pas important pe calea mântuirii.