Când norii îşi varsă ploaia peste chipul meu îndurerat, de dorinţe şi amintiri, care erau cândva pentru mine totul, umplându-mi inima de sentiment şi nemărginire, în ochii mei răsar lacrimile, născute de îmbrăţişările îndelungate, de sărutările fierbinţi, de fiecare atingere, care trezeau în mine un spirit de îndrăgostit. Atât de mult am avut încredere în tine, în ochii tăi, în buzele tale, în inima ta, atât de mult am avut încredere, încât am încetat să caut un suflet pereche, fiind sigur că deja... l-am găsit. Tu erai totul pentru mine, te priveam şi nu încetam să te iubesc din ce în ce mai mult, fiind sigur că acele momente vor continua veşnic. Soarele nostru lumina din ce în ce mai tare, unindu-ne sufletele într-unul singur, făcând restul lumii să ne invidieze, cât de bine ne era împreună. De multe ori priveam în depărtare, imaginându-mi un viitor alături de tine, unde fiecare ciripit, fiecare adiere de vânt, fiecare frunză aflată în cădere, fiecare rază strecurată printre crengile viguroase ale copacilor, cădea la pământ şi îmi încălzea sentimentele mele faţă de tine, unde fiecare cântec era ca o dedicaţie muzicală ce îmi scălda sufletul în dragoste, aducându-mi aminte mereu, de tine. Nu pot să uit privirile noastre îndelungate în ochii unul altuia, dorinţele noastre comune de a număra stelele, de a pleca undeva departe, într-un spaţiu necunoscut, cucerit de sentimentul nostru sublim, care să exprime zi de zi simţirile mele faţă de tine. Vroiam să te simt aproape, să te îmbrăţişez până la necunoscut şi infinit, să mă topesc lipit de pieptul tău, în care există o inimă, o inimă care-mi amintea mereu cât de mult mă iubeşti, o inimă care a devenit străină. Mereu aş fi vrut să fiu cel mai important pentru tine, când să mă vezi, să licărească ochii, să tremure mânile, să se însenineze faţa, să simt răspunsul sentimentelor mele în propriul piept, în propria inimă. Mă simţeam nedumerit, înjosit de zâmbete ironice, uitat cu orele, care pentru mine erau o veşnicie, aveam impresia unui Eu străin, care se zbătea ca un peşte pe uscat, însoţit de gândul pierzaniei sub abstractul unor condiţii de viaţă, ce exprimau opusul. A fost poveste, o poveste de vis, un vis care părea veşnic, dar în acelaşi timp limitat, limitat de o lume sincronică ce se arăta ca o jignire interioară, mustuită de sentinţele de a reduce din dragostea noastră. Sunt gânditor, un om ce a trăit o glorie, o glorie sentimentală şi perseverentă. Mereu voi îmbrăţişa acele amintiri care m-au făcut viaţa frumoase şi mi-au oferit emoţii, într-un delir, care se arăta dificil la prima vedere şi vital pe parcursul descoperirii.(Cătălin Ţ.)