Legendele chineze și japoneze vorbesc despre „dragonul de mare", un șarpe uriaș și strălucitor, născut din adâncurile oceanului. Aceste povesti au aprins imaginația primilor corăbieri. Mărturisind că au văzut cu propriii lor ochi acest „zmeu", ei n-au facut decât să întărească o străveche superstiție.
Exista oare o urmă de adevăr în această credință greșită? Fără îndoială că da. E mai puțin probabil că în oceane să supraviețuiască reptile uriașe asemănătoare celor care odinioară stăpâneau apele. Mai degrabă, acest „dragon" înspăimântător este o nevinovată algă brună, unică în felul ei, prin lungimea de necrezut a talului.
Macrocystis pirifera, așa se numește acest colos al Pacificului, întrece balenele de 10-15 ori în lungime. Ca să-și mențină la suprafață corpul lung de 400-500 m, alga are pe muche săculeți de aer (flotoare) în forma de pere, iar pentru a rezista furiei valurilor, talul nu e întreg, ci împărțit în numeroase panglicuțe.
De departe, pare imensa spinare a unui monstru marin ce se ondulează deasupra valurilor. Probabil că o astfel de imagine a stârnit fantezia oamenilor din trecut, înspăimântați de mirajul uriașului tal unduit de apă și de flotoarele cărora reflexele razelor de lumină le dădeau strălucirea unor solzi fabuloși.

Maimuțele sunt gimnaști neîntrecuți. Ele concurează în îndemânare și performanțe pe acrobații de circ care își desfășoară „programul" la trapez și pe frânghii la înălțimi de 10-20 m.
De altminteri, pădurea ecuatorială, unde își duc viața maimuțele, seamănă cu o imensă cupolă alcătuită dintr-un deșis cumplit de plante între care se dă o luptă aprigă pentru fiecare colțișor liber. Lumina e cucerită deplin doar de copacii falnici. Copăceii ar fi condamnați să moară. Atunci, adaptându-se la culegerea luminii prin micile spărturi ale cortului vegetal, trunchiul lor se preface în coarde. La început, coardele se târasc zeci de metri pe sol, apoi se cațără iarăși zeci de metri până găsesc în vârful unui copac o poartă liberă spre soare, pe unde își scot un pămătuf de frunze și un buchețel de flori. Crescând mai departe, din lipsă de sprijin, cad pe pământ, unde se târăsc încolăcindu-se ca un șarpe, până când întâlnesc un nou suport.
Aceste plante agățătoare  sunt vestitele liane tropicale, numite rotang sau calanws, rude cu palmierii. O astfel de coarda, Demonorops, adică „liana diavolului", desfășurată bine atinge lungimea de 400 m, cât lungimea pistei de atletism a unui stadion olimpic.
Lianele sunt folosite de maimuțele acrobate ca un fel de frânghii cu care fac salturi mortale de 40-50 m.

„Antena" vegetală de 150 m nu-i de disprețuit. Ea întrece de peste două ori înălțimea celui mai înalt molid din Europa, descoperit în 1945 pe Valea Harțagului din iudețul Buzău, și stă la același nivel cu vârful piramidei lui Keops (146 m).
Ca să-i atingem creștetul ne-ar trebui o scară cu 900 de trepte sau 130 de copii de 4-5 ani așezați unul pe umerii celuilalt.
Această „antenă" nu-i altceva decât eucalipiul (Emalyptus anxygdalina), mândria continentului australian.
După trestia de bambus, el are cea mai rapidă creștere. Anual se lungește cu circa 3 m. Nu contenește să se înalțe timp de 70-80 de ani, după care se va dezvolta numai în grosime.
Lăcomia de apă a eucaliptului este proverbială. Deși are frunze puține, totuși transpiră foarte mult. De aceea, el trebuie să pompeze neîncetat apa din jurul rădăcinilor sale foarte ramificate. Or, tocmai această sete, demnă de eroul cel prea sugător al poveștii lui Creangă, îl face deosebit de folositor omului. Fiind cultivat în locurile mlăștinoase, el le seacă, facând să dispară țânțarii, cărăuși ai malariei. Pe de altă parte, datorită evaporării substanțelor sale uleioase și aromatice, el îmbălsămează și curăță aerul din regiune. Iată de ce eucalipții se bucură de faima unor copaci anti-malarici, care înlătură aerul stricat (mal aria în limba italiană).
Din trunchiul său drept și rezistent la putrezire și foc, se fac cele mai trainice catarge, din lemnul său fin și dur - așa-zisul lemn de janah - se confectionează mobila superioară, iar uleiurile saie servesc la fabricarea bomboanelor de eucalipt.

La începutul acestui veac, dincolo de Oceanul Atlantic a fost doborât un copac din care s-au încărcat vreo 600 de vagoane de lemne. Cu asemenea cantitate de cherestea s-ar fi putut construi aproximativ 300 de case cu pridvor și două camere.
S-ar crede, poate, ca e vorba de o poveste vânătorească, dacă această știre n-ar fi fost strecurată într-un ziar științific a cărui seriozitate era mai presus de orice bănuială.
Ținând seama că un vagon poate fi încărcat cu lemnul obținut cam de la doi brazi bătrâni, nu-i greu de presupus că un astfel de copac gigant poate însuma o pădurice de peste 1 000 de brazi.
Acest gigant, urmaș al unor brazi străvechi, trăiește la o altitudine de 2 000 m, în platourile Sierrei Nevada din Statele Unite ale Americii. El este cunoscut sub numele de Sequoia gigantea sau arborele-mamut, din cauza ramurilor încovoiate care amintesc de colții mamutului, un strămoș al elefantului de azi.
Denumirea științifică de Sequoia a fost dată uriașilor în amintirea conducătorului indian George Guess, căruia indienii îi spuneau Sequojah. În 1821, Guess a creat un sistem de scriere permitând compatrioților săi indieni să scrie și să citească în limba lor.
Exemplarele vârstnice de Sequoia pot atinge 135 m înălțime. Trunchiul are la baza o circumferința de 50 m și poate fi cuprins de 30 de oameni cu brațele deschise. „Colții de mamut", ramurile încovoiate de la baza copacului, au dimensiunile unui brad de 100-120 de ani, adică 20-30 m lungime și 2 m grosime.
Pe platforma netezită a unui ciot de Scquoia, cu un diametru de 16 m, pot staționa comod până la 12 limuzine ori se poate improviza un ring de dans, unde alături de orchestră încap 30 de perechi de dansatori. De asemenea, prin tunelul săpat în trunchiul unui exemplar așezat în mijlocul unui drum de munte, se pot strecura cu ușurință două autocamioane mergând în sens opus.

Așa este numit de triburile africane babaobabul (Adaiisonia digitala), desi, în realitate, acest „moș" al pădurilor africane trăiește 5 000-6 000 de ani.
In Senegal si Tanzania se cunosc exemplare - declarate monumente ale naturii- cu diametrul trunchiului de 6-8 m. Coroana de 90-100 m în diametru, formata din crengi groase, rasucite ca niste serpi, acopera o suprafata de 6 000-7 000 metri patrati. Trunchiul baobabului este învelit într-o scoarta neteda cenusiu-trandafirie, semanând putin cu pielea elefantului. Frunzele sale aduc cu ale salcâmului, iar florile sale mari (20-25 cm în diametru), deschise doar noaptea, au o corola alba, matasoasa, cu petale între care rasare un manunchi de stamine purpurii. Fructele se formeaza cam la douâ luni de la înflorire si au forma unor castraveti lungi de 0,50 m si grosi de 15-20 cm si formeaza hrana predilecta a maimutelor. Babuinii fac adevarate expeditii în cautarea lor, motiv pentru care fructelor li se mai pune si „pâinea maimutelor". Semintele, bogate în ulei, de forma boabelor de fasole, sunt comestibile dupa ce au fost prajite. Pentru localnici, baobabul este un arbore atotfolositor. Din trunchiul lui se fac pirogi, din frunze - o fiertura împotriva febrei, din miezul fructului se prepara o bautura racoritoare  si un fel de sapun, iar pe ramuri, scorburile acestuia serveau drept mormânt pentru vraci.
Copacul este în primejdie sa dispara. Bastinasii îi transforma trunchiul în adaposturi sau chiar în statii pentru autobuzele ce fac curse regulate prin savana. Elefantul este si el un dusman al baobabului, mai Ies în sezonul secetos, când nu gaseste hrana usor. Atunci îi rupe scoarta si ramurile, uneori distrugându-l complet pentru a bea apa adunata în „puturile" trunchiului.

S-ar parea ca ne gasim pe tarâmul poetilor. Un Guliver sugubat a luat un copac din Tara uriasilor si l-a transplantat în taramurile omenesti... Si, totusi, nu-i vorba : nici o poveste.
Un astfel de copac creste în realitatein sud-estul Asiei. E cunoscut sub numete de baman sau smochinul pagodelor {Ficus bengalensis) si e socotit arborele sfânt al budistilor.
Numele îi vine de la faptul ca uneori preotii, dornici de umbra si adapost, îl însamânteaza în peretele sau acoperisul de lemn al pagodelor. Fiind un copac nefixat în pamânt prin radacini subterane, samânta lui încolteste usor pe acest suport întâmplator. Dând de umezeala, din samânta se naste o coarda care se dezvolta rapid, formând din loc în loc radacini aeriene. Copacul îsi desfasoara lateral coroana. Fiecare ram da nastere câtorva radacini adventive care îl sustin si îl hranesc. Ramurile se lungesc treptat si din loc în loc trimit spre pamânt alti stâlpi, astfel ca dupa 200-300 de ani, dintr-un singur trunchi ia nastere pe o suprafata de 2-4 ha o întreaga padure. Sub cortul ei verde se poate adaposti un sat întreg.
Privit de departe, banianul pare un imens templu sustinut de sute de coloane de diferite grosimi.

Frunzele, acest uimitor laborator al plantelor unde are loc fotosinteza, capata, în unele cazuri, proportii gigantice. Acest fenomen se petrece mai ales în tarile calde, favorizate de caldura tropicala, de ploile bogate si de solul gras, sau în acele colturi ale lumii unde uscaciunea climei obliga plantele prevazatoare sa-si prefaca frunzele în uriase burdufuri cu apa.
Pe meleagurile noastre, copiii au obiceiul vara, când soarele e puternic sau când începe sa ploua, sa-si faca umbrelute din frunze de brustur sau captalan. Codita lor de 30-40 cm, limbul lung adesea de peste o jumatate de metru dau iluzia unor umbrele adevarate, capabile sa protejeze pentru câteva minute capul si umerii. Sub o astfel de umbrela în nici un caz nu se pot adaposti doi copii.
Si totusi exista umbrele vegetale care pot adaposti o întreaga ceata de copii. E vorba de frunzele unor plante cu aspect de palmier, ce ating lungimea de 5-7 m. Deosebit de practica e frunza arborelui de banane (Musa paradisiaca), lunga de 5-6 m si lata de 40-50 cm, usor stresinita de nervura mediana. Desprinsa din planta si sprijinita cu mâinile deasupra capetelor de un grup de 6-7 copii, asezati în sir strâns, ea devine o adevarata prelata. Datorita înclinarii marginilor si latimii îndestulatoare, frunza este un bun adapost atât împotriva sulitelor fierbinti ale soarelui, cât si a ploilor iuti de la tropice. In jungla Amazoanelor se întâlneste un copac ale carui frunze bat recordul absolut: 10 m lungime. Copacul se numeste Manicaria saccifer. In serele gradinilor botanice, frunza sectata a palmierului Arecastmm romanozofianum atinge lungi-mea-record de 20 m.
Oricine stie ca un copac are radacina, trunchi si o coroana cu ramuri si frunze.
Exact aceeasi impresie o lasa si o planta ierboasa din tarile ecuatoriale, ruda cu bastinasul „rod al pamântului" si daruita de oamenii de stiinta cu numele rasunator de Dracontium gigas. Privita de departe, ea poate fi confundata cu un copac, înzestrat cu un trunchi tot asa de gros ca un om, înalt de 3-4 m si cu o coroana lata de peste 5 m. Ceea ce am luat drept trunchi nu este decât petiolul frunzei, iar coroana nu-i altceva decât limbul puternic crestat, cu numeroase segmente. Ca o astfel de buruiana sa o putem pune într-un ierbar ne-ar trebui o coala mare cel putin cât peretele unei camere.
Seceta pustiurilor obliga plantele sa se apere în felurite chipuri împotriva pierderilor de apa sau sa lupte pentru înmagazinarea pretioasei licori a vietii.
Organul care tine balanta apei este frunza. Uneori, când e risipitoare, ea dispare ca la cactusi, reducându-se la niste tepi care apara strasnic tulpina prefacuta într-un rezervor de apa. Alteori, frunza însasi devine un adevarat rezervor de apa. Aloele si agavele, plante decorative cultivate în gradini, originare din pustiurile mexicane, sunt un adevarat model în aceasta privinta.
Planta are o tulpina scurta si groasa. în schimb, frunzele se dezvolta enorm, atingând lungimi de 1-2 m. Ele devin rezervoare de apa bine ceruite pe dinafara si cântaresc, din cauza acumularilor de lichid, câte 10-20 kg fiecare.
Din Agave, mexicanii scot bautura nationala numita puica sau vinul de maguey printr-un procedeu original. La baza tulpinei se scobeste înainte de înflorire o cavitate rotunda cu o capacitate cam de 10 l. Aici musteste si se aduna seva plantei, extrasa apoi cu ajutorul unui sifon, numit acocot, care se foloseste cam în felul furtunurilor cu care scoatem vin dintr-un butoi. Fiecare exemplar de Agave poate da 15-20 1 de puica pe zi, timp de 6 luni, dupa care planta se usuca. Puica constituie bautura obisnuita a mexicanilor. Lasata sa fermenteze se preface într-o bautura alcoolica  de felul tuicii.
Se spune ca pe o mare furioasa barca e ca o frunza pe apa. La temelia acestei comparatii sta faptul ca frunza e considerata ca o pluta fragila, gata oricând sa fie înghitita de adâncuri. Niciodata nu se va spune invers: frunza e ca o barca.
Si, totusi, exista o frunza cel putin la fel de trainica si încapatoare ca o barca.
Ca s-o admiram în mediul ei natural va trebui sa facem o calatorie de câteva mii de kilometri pâna la gura fluviului Amazon.
Putem tot asa de bine s-o admiram în Gradina Botanica din Cluj-Napoca, si, de câtiva ani, si în sere ale Gradinii Botanice din Bucuresti, aclimatizata în bazine cu apa încalzita.
Aceste frunze-barci apartin lotusului amazonic (Victoria amazonica), ale carui milioane de flori alb-trandafirii însteleaza lenesele unde dinspre varsare ale colosului de apa din America de Sud. Frunzele, de forma circulara, colorate în verde aprins pe fata superioara si batând în violaceu pe fata interioara, au adeseori un diametru de 2 m. Marginile lor sunt ridicate 5-6 cm în sus, ca la o tava de placinte, de unde numele de ynipe, care în limba amerindiana înseamna „farfurie de apa". Aceasta planta, expusa la soare, unde se strânge uneori putina apa, atrage pasarile, care o folosesc ca scaldatoare. Din aceasta cauza, populatia bastinasa o mai numeste si apona, adica tigaita pasarilor.
Cu asemenea forma si, mai ales, cu asemenea dimensiuni, nu-i de mirare ca frunza de lotus amazonic se poate preschimba într-o pluta trainica. Distribuind nisip în mod egal pe toata suprafata ei, aceasta poate sa sustina o încarcatura de 60-90 kg.

În 1819, botanistul olandez Arnold, strabatând padurile Sumaterei, a avut prilejul sa cunoasca o planta ciudata. Sub coroanele unui anumit copac se adaposteau flori mai mari decât o roata de car, întinse la suprafata pamântului si înconjurate de boboci cât capul unui copil. Florile, cu cinci petale carnoase si suculente, aveau o culoare de un rosu viu, strabatut de retele fine cafenii si galbene. De partea de sus a cupei florale, îngrosata ca lin inel, erau prinse organele de înmultire. în fundul cupei se strângea atâta nectar încât ai fi putut umple o cralicioara.
La dimensiunile neobisnuite si la aspectul straniu al acestei plante se adauga înca o particularitate. Enorma floare raspândeste un miros respingator, de cadavru. Duhoarea ca si culoarea de carne a petalelor sunt mijloace de atragere a insectelor în vederea polenizarii.
Nu i-a fost greu lui Arnold sa-si dea seama ca planta era parazita, deci traia pe seama copacului unde o descoperise. Ea nu avea clorofila si nici frunze, iar radacinile erau înlocuite prinlr-un manunchi de levi-soare înfipt direct în vasele radacinilor gazdei pentru a-i suge seva.
Când s-a întors în tara, putini au dat crezare raportului pe care l-a încheiat si citit savantul olandez. Aparatul fotografic nu fusese inventat, iar o asemenea floare, care în conditiile climei tropicale se prefacea dupa un ceas de la culegere într-o mâzga informa, nu putea fi conservata si nici transportata. Noroc ca raportul a stârnit curiozitatea câtorva colegi care, urmându-i itinerarul, au confirmat la înapoiere existenta acestei flori uriase cu un diametru de 1-1,50 m si o greutate de 10-15 kg. în cinstea descoperitorului, plantei i s-a dai numele de Rafflcsia urnoldi.
Tot din Sumatera, insula cu flori uriase, a poposit în Gradina Botanica din New York, venind de la poalele muntelui Kerin-tyi, un oaspete neobisnuit care, în luna iunie, constituie un punct de atractie pentru zeci de mii de vizitatori.
Dintr-un tubercul mare, cu diametrul de 50 cm, se ridica o tulpina scurta, în vârful careia se deschide o inflorescenta ca un clopot de biserica. Ea e formata dintr-o spata (guler) ca a rodului pamântului, pe dinafara galbena si verde, înauntru cafenie, înalta de 1,5 m si cu diametrul de 1,20 m, din mijlocul careia tâsneste spadkele, o tija de 2,5 m, la baza careia se gasesc florile ce emit un miros greu, de cadavru, atragând astfel mustele pentru polenizare. Numele uimitorului „fabricant" de clopote este Amorphophallus litamts. El e ruda buna cu delicata cala si cu rodul pamântului din padurile noastre.
In muntii Kilimandjaro, din estul Africii, creste Lobelia deckenii, a carei inflorescenta racemoasa, înalta de 3-4 m si groasa de 30-40 cm, seamana cu un stâlp acoperit cu fire mitoase de lâna. Aceasta specie lemnoasa de Lobelia îsi disputa, alaturi de Amorphophallus, gloria de a oferi privirilor curioase cele mai impozante inflorescente zamislite de lumea vegetala.

Este greu de stabilit un record absolut, deoarece fiecare tip de fruct îsi are uriasii sai.
In Africa, creste un copac original, Kigelia africana, poreclit de localnici „arborele de cârnati", datorita fructelor sale cilindrice, asemanatoare unor cârnati lungi de 1 m si aninati prin niste pedunculi (codite) de 2-3 m, aidoma unor sfori.
Printre pastai se detaseaza fasolea-de-mare (Entada scadens), ce creste pe litoralul marilor tropicale. Pastaia ei, lunga de 0,80-1,20 m si lata de 10-25 cm, este antrenata de curentii marini (în special Golfstream) si ajunge pe tarmurile Groenlandei si Scandinaviei, de unde a fost recoltata de Karl von Linne.
Nu mai putin impresionante sunt pastaile de Cassia grandis, cilindrice, groase de 2 m si lungi de 70 cm, de Saraca thalpingensis si Delonix regia - din Madagascar - ambele având pastai lungi de 60-70 cm si late de 4-6 cm.
Recordul de volum si greutate îl detin însa cucurbitaceele. Este drept ca în India estica si în Africa tropicala fructele lungi si subtirele de tigva (Lagenaria siceraria) -planta cultivata si la noi - ating 1-2 m, fiind folositoare, dupa uscare si golire, la transvazarea lichidelor, mai ales la tragerea vinului din butoaie, si ca se obtin soiuri de ornament.
Nuca malediva este un uimitor navigator solitar. Corabierii spanioli, porniti spre Tara mirodeniilor, culegeau din apele oceanului Indian niste fructe gigantice, plutind deasupra valurilor asemenea unor geamanduri verzi. în trecut, oamenii cumparau cu aur si pietre pretioase aceste „nuci de mare", crezându-le înzestrate cu proprietati miraculoase. Si azi, în unele muzee spaniole se mai pastreaza „mumiile" unor astfel de fructe. Un exemplar poate fi vazut si la Muzeul Gradinii Botanice din Bucuresti.
Taina lor a fost dezvaluita atunci când în arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian s-au descoperit doua mici insule. Pe tarmurile ior pietroase crestea un neam de cocotier, înalt de 30 m si împodobit în vârf cu panas de frunze. în amintirea acestor insule, oamenii de stiinta l-au botezat Lodoicea seychellanim sau Lodoicea maledivica.
Vestitele „nuci de mare" sau „cocos de mare" nu erau altceva decât fructele acestui palmier, cu o perioada de maturatie de 10 ani, impresionante prin dimensiunile lor. într-adevar, o astfel de minge are un diametru aproximativ de 50 cm si o greutate pâna la 25 kg. Din sâmburele fructului se pot face recipiente pentru apa cu o capacitate je 70 l. Unica samânta are o greutate de 6-7 kg.
Raspândirea urmasilor se face pe calea apei, fructul transformându-se într-o mica ambarcatiune.
Când nuca se coace, laptele dinauntrul ei, pierzându-si apa, se preface într-un miez alb, cu o bogata concentratie de zahar si grasimi. Alaturi de învelisul buretos din afara, miezul pufos si usor ajuta fructului sa se mentina deasupra valurilor. In acelasi timp, el constituie o pretioasa substanta de rezerva pentru embrion. Astfel, plantuta de Lodoicea, închisa etans în camera ei cu provizii, poate calatori luni întregi, uneori pe distante de 3 000-4 000 km, asemenea acelor navigatori solitari despre care, din când în când, amintesc ziarele.

Ne-am obisnuit cu imaginea unor pini si stejari falnici al caror vârf se înalta la 20-30 m de la pamânt.
Si totusi, daca am face o plimbare în arhipelagul japonez, am avea surpriza sa întâlnim copaci-miniatura, care împodobesc casele si micile terase din jurul acestora.
Copacii-jucarii saditi în pamânt sau în ghivece nu sunt specii anumite, ci doar forme pitice ale unor arbori care, în mod obisnuit, ating dimensiuni impresionante. Aspectul lor de puieti este înselator, deoarece, de obicei, avem de-a face cu mosnegi seculari.
Secretul gradinarilor niponi a fost divulgat. Semintele copacilor falnici sunt introduse în ghivece foarte mici, cu putin pamânt. Pe masura cresterii, planta este mutata de fiecare data în ghivece numai cu putin mai mari. Pentru a aduna coroana, gradinarii leaga ramurile de trunchi între ele, sau în forma de serpi încolaciti, lasându-le sa creasca astfel. Prost hraniti, împiedicati de a-si întinde radacinile si rasfira ramurile, acesti copaci ating, dupa 100-150 de ani, înaltimea de 50-60 cm si grosimea cel mult cât a încheieturii mâinii.
Cei mai docili la acest chin s-au dovedit coniferele - pinii, chiparosii, ienuperii orientali - si stejarii asiatici. Pentru a obtine astfel de copaci, numiti de localnici bonsai, este necesara o rabdare de fier, tinând seama ca abia dupa 15-30 de ani se stabilizeaza statura si înfatisarea unor forme atât de originale si de pretuite în Tara crizantemelor.
Priceperea si truda omului pot preface copacii falnici în jucarii gratioase si delicate.
Nici natura nu se lasa mai prejos si foloseste aceeasi asprime pentru a miniaturiza speciile lemnoase. Si unde pot fi conditii mai grele si mai neprielnice de viata decât în stepe, în turbarii sau pe vârful muntilor?
Stepele deschise, cu intensa uscaciune a solului si cu pojarul nimicitor al soarelui, supun copacii la grele încercari. Nu-i de mirare deci ca rudele salbatice ale prunului si migdalului, arbori care în livezi au trunchiuri groase si coroane de 3-5 m, ajung de nerecunoscut în stepe. Porumbarul (Primus spinosa) nu-i decât o tufa de 1-1,5 m, cu ramuri tepoase care-1 apara de animale si-i împiedica transpiratia, iar migdalul pitic (Amygdalus nana), care îmbraca primavara stepele dobrogene în covorul trandafiriu al florilor sale, se pierde printre buruieni cu trunchiul sau subtire cât un deget si coroana firava, de 40-60 cm.
Turbele îmbibate cu apa, lipsite de substante azoloase atât de necesare cresterii si cu temperaturi scazute  (ele ne amintesc de vremea când gheturile polare coborâsera pâna aproape de ecuator), sunt neprielnice dezvoltarii copacilor. Si totusi, doua neamuri de mesteacan - mesteacanul pitic (Betula nana), un napârstoc de copac de 30-40 cm, si mestecanasul (Betula humilis), ceva mai rasarit, putând sa ne ajunga la umar - îndraznesc sa-si strecoare pâlcurile fragile prin pernele de muschi ale tinoavelor. Ce deosebire însa între ruda din paduri, care atinge 10-15 m înaltime, si acesti copacei firavi, cu înfatisare mai degraba de ramura!
In sfârsit, frigul si vânturile pustiitoare ale iernii, secatuitoarea vapaie a verii ridica pe crestele muntilor un prag de netrecut în fata copacilor falnici.
Molizii, zadele, zâmbrii abia cuteaza, singuratici, strâmbi si zdrentuiti, sa urce pâna la înaltimea de 1 800 m. Dincolo de acest prag se întinde brâul copaceilor târâtori si al copacilor-miniatura. Pinul e înlocuit de jneapan sau jep (Pinus montana var. inughus), tufa scunda si târâtoare care-si alatura strâmb tulpinile chircite, pentru a rezista a-saltului necontenit al vijeliilor.
Salciile pletoase, în ale caror scorburi pot sa se ascunda doi copii, îsi trimit printre stâncile umede ale înaltimilor neamurile lor pitice (Sulte herbacea, S. retusa, S. recticula-ta). Tulpinitele lor, cu frunze pieloase si cu câte un mâtisor în vârf, se înalta doar câtiva centimetri de la pamânt.

Apa este leaganul contrastelor vegetale.
Aici traiesc alga-balaur a carei tulpina poale înconjura pista unui stadion si algele microscopice care încap cu miile într-un degelar de apa.
Si tot aici traieste si cea mai mica plantâ cu flori de pe glob.
Putem face cunostinta cu ea în timpul plimbarii prin balta. Suprafata apelor statatoare este acoperita cu o pânza verzuie de lintita. De altminteri, în covorul miscator se întâlnesc cinci soiuri din aceasta planta destul de pagubitoare. Dintre acestea, un interes deosebit îl prezinta Wolffia (Leinnct) arrhiza, socotita cea mai mica lanerogama (planta cu flori) din lume.
Coloniile de lintita marunta sunt luate la prima vedere drept semincioarele verzi ale cine stie carei plante de balta. In realitate, aceste bobite sunt tulpinite cu înfatisare frunzoasa, usor bombate pe fata interioara, nu mai mari de 1,5 mm. De obicei, înmultirea algei se face prin muguri. Mai rar apar si floricele pe jgheabul de la marginea plutisoarei, formale dintr-un guleras, în care sunt reunite o floare femela si doua mascule.
Va închipuiti ce dimensiuni pot avea florile daca ne gândim la dimensiunile întregii plante! Gamalia de ac poate fi luata ca unitate de masura pentru planta. împartiti în patru gamalia si patrimea ei va va da o idee aproximativa asupra proportiilor fiorii.

Mult mai cuprinzatoare decât lumea vie vizibila este lumea invizibila a microorganismelor raspândite pretutindeni, descoperite cu ajutorul microscopului si care au fost asezate de oamenii de stiinta fie în rândul animalelor, fie în rândul plantelor.
Microorganismele vegetale se împart în trei categorii: bacterii, alge si ciuperci microscopice.
Bacteriile sunt înzestrate cu o structura celulara simpla, sunt lipsite de un nucleu bine definit si prezinta o mare varietate de forme.
Când bacteriile sunt sferice se numesc coci, de unde denumirea microbilor cunoscuti: streptococi, stafilococi, gonacoci, meningococi, pneumococi. Când bacteriile au o forma alungita de bastoane se numesc bacili. Uneori bastonasele (cu diferite grosimi si forme) sunt înconjurate de niste antene subtiri numite cili, care le servesc la miscare ca niste vâsle. Cu ajutorul acestor cili bacteriile realizeaza o miscare tip deplasare, superioara omului, ghepardului sau rândunicii, tinând seama de proportiile lor minuscule. Astfel, pentru a tine pasul cu o bacterie în deplasare, un om ar trebui sa alerge cu 72 km/ora, ghepardul cu 190 km/h si rândunica cu 400 km/h.
Formele curbate seamana cu o virgula sau spirala, purtând numele, în primul caz, de vibrioni, si în cel de al doilea, de spirocliele. In rândul lor se afla multi agenti patogeni (producatori de boala).
Bacteriile - adevarati spiridusi ai lumii vii - participa la marile cicluri ale materiei din natura (ciclul carbonului, oxigenului, azotului, sulfului si fosforului), altele produc, spontan (de la sine) sau dirijat, enzime, vitamine si antibiotice. Multe dintre ele reprezinta agenti patogeni ai bolilor infectioase ale omului si animalelor ( infectii, septicemii, dizenterie, febra tifoida, holera, sifilis ctc).
Algele microscopice se recunosc usor datorita grauntelui de clorofila - cloroplastul - absent în celelalte grupe. Ele sunt raspândite atât în sol, cât mai ales în apele dulci si în cele sarate, unde alcatuiesc o vasta asociatie - fitoplanctonul - necesara existentei celorlalte vietuitoare din mediul acvatic si - într-un viitor apropiat - si omului. Fiind cele mai simple plante, ele sunt si cele mai vechi, prezenta unora dintre acestea fiind semnalata în depozite fosile. Caracteristica pentru alge este proprietatea lor de-a folosi energia solara ca sursa de energie, realizând, cu ajutorul unor mici dinamuri solare (cloroplaste), complicatele procese ale fotosintezei.
în sfârsit, pretutindeni ne întâmpina ciupercile microscopice în care sunt încadrate microorganismele ce produc mucegaiurile, drojdiile (levurile) folosite în industria alimentara  la fabricarea berii, vinului, otetului, pâinii etc, sau în industria chimico-farmaceutica, pentru marea capacitate de a sintetiza vitamine, ca si ascomicetele, din rândul carora fac parte speciile de Penicilline, importanta sursa de antibiotice.

Plimbându-ne prin muntii Hâsmas sau prin Padurea Craiului, ori poposind la Azarlâc, ori la Albesti unde piatra de var este scoasa din coasta dealului, nu ne-ar trece prin minte ca bulzii de roca pe care îi contemplam pot fi darul miliardelor de fiinte nezarite care în urma cu zeci si zeci de milioane de ani populau apele stravechi. Pretioasele depozite subterane de calcita sau aragonita sunt în cea mai mare masura rezultatul proceselor chimice din zonele de fund marin la care au participat imense populatii bacteriene, unele cu caractere specifice {Bacterium calcis, Bacillus precipitam) si al altor microorganisme angrenate în circuitul sarurilor de calciu.
Se stie ca, alaturi de azot, în organisme mai exista si sulf, mai ales ca un component al combinatiilor proteinice.
In cursul descompunerilor efectuate de microbi, sulful este eliberat de cele mai multe ori de hidrogen sulfurat, gaz care are mirosul urât al oualor stricate. Hidrogenul sulfurat poate fi transformat prin oxidare în sulfati (combinatii cu SO4) în urma activitatii unor bacterii din care o parte fac trecerea spre algele albastre. In schimb, unele genuri de bacterii ca Tliiobacillus, Tliiottix, Niophysa, Sporavibrio Desulfiiricans pot elibera hidrogen sulfurat din sulfati, scotând apoi sulful din combinatia cu hidrogenul.
In Marea Neagra, bogata în hidrogen sulfurat, bacterii ca Beggiatoa si Achromatium oxideaza si reduc acest gaz producând sulf, apa si energie. Bacteriile sulfuroase acumuleaza acest element în interiorul sau exteriorul corpului lor. Dupa moartea lor, sulful se depune formând adeseori importante zacaminte. Oamenii de stiinta înclina sa aprecieze ca cele mai mari rezerve de sulf nu sunt rezultatul activitatii vulcanice -asa cum s-a crezut pâna nu demult - ci mai ales al activitatii microorganismelor.
Cine n-a hoinarit pe lânga gropi în care un namol ruginiu acopera solul si tulpinile plantelor cu o pojghita stralucitoare? O serie de bacterii ca Galionella ferniginea, Spirophyllum ferniginewn, Leptotrox longissima si altele transforma combinatiile de fier bivalent (Fe2) în combinatii de fier trivalenl (Fe3), obtinând precipitarea hidratului feric. Hidratul feric e un fel de rugina prin producerea careia microorganismul obtine energia. Fierul e retinut în învelisurile exterioare ale bacteriei, depunându-se o data cu moartea acesteia.
Intr-un mediu bogat de hidrogen sulfurat, alte bacterii realizeaza reducerea oxidului de fier cu formare de apa, oxigen si sulfura de fier (pirita), un mineral de culoare aurie care cristalizeaza de obicei în frumoase cuburi. Zacaminte importante de pirita - materia prima la fabricarea acidului sulfuric - rezultate din activitatea microorganismelor se cunosc în Germania si Australia.
Precipitarea unor compusi de mangan este înfaptuita de Bacillus manganicus si de catre bacteriile Chapotrix si Chrenotrix. Oxizii sunt depusi sub forma de concretiuni în zacaminte sau roci formate în mari din trecut.
De procesele de oxido-reducere a unor compusi de fier, cupru si mangan, sub actiunea microorganismelor, se leaga si formarea nodulilor de minereu asemanatori unor mici sfere cu diametrul de 3-10 cm, risipite în cantitati uriase pe fundul oceanelor. Acesti noduli îsi asteapta exploatarea, fiind considerati ca o principala resursa de minereu industrial la începutul mileniului trei.

Toti elevii stiu ca în compozitia aerului azotul este preponderent, reprezentând 78,08 % fata de 20,8 procente ale oxigenului si cele 0,4 procente ale bioxidului de carbon si urmelor de alte gaze inerte. Oxigenul este folosit în respiratia animalelor si plantelor, bioxidul de carbon în fotosinteza. Nici plamânul animalelor, nici frunzele plantelor nu au nevoie însa de principala componenta a aerului. S-ar parea ca imensul „depozit" de azot atmosferic, nefiind asimilabil, ramâne total nefolosit, un fel de „stoc supranumerar" al Naturii.
Aparentele însala. Azotul atmosferic -desi gaz inert si aparent inutil - joaca un rol de frunte, ghicit abia de omul antichitatii, din ce în ce mai apropiat de pamânt prin practicarea agriculturii. Naturalistii romani Plinius Secundus si Varro au consemnat acum 2 000 de ani, în lucrarile lor Historia natiiralis si De rustica, actiunea favorabila a leguminoaselor (fasole, mazare, bob, linte, trifoi, lucerna, mazariche, lupin) asupra plantelor ce se cultivau pe locul unde se dezvoltasera acestea.
Abia în 1886 doi cercetatori germani, Hellriegel si Wilfarth, cercetând umflaturile (nodozitatile) de pe radacinile de leguminoase au constatat ca bacteriile din nodozitati, traind într-o strânsa prietenie -numita simbioza - cu plantele, procura acestora azotul din aer de care au atâta nevoie pentru a-si fabrica substantele de baza ale existentei lor, proteinele.
Foarte curând, în 1888, Beijerinck a cultivat si descris bacteria din nodozitati si a botezat-o Bacillus radicicola, ulterior rebotezata de 25-30 de ori pâna s-a ajuns la denumirea pe care o poarta astazi: Rhizobiiini legiuninosanun.
Cercetarile care au continuat neîntrerupt si în veacul nostru au scos în evidenta rolul cosmic al acestor bacterii, adevarate fabrici invizibile de compusi asimilabili ai azotului. La scara planetei, cele aproximativ 120 de milioane de hectare cultivate cu leguminoase aduc anual în sol, din atmosfera, peste 10 milioane tone de azot fara ca nimeni sa prinda de veste.
Aceste laboratoare bacteriene de fixare si transformare a azotului se gasesc pe radacinile leguminoaselor si au diferite forme. Astfel, la cafeluta (Lupinus) are o forma încretita, la fasole, rotunda, iar la trifoi, ovala. Numarul si dimensiunile nodozitatilor sunt foarte variate în functie de specie, de „calitatea" bacteriei, de conditiile de sol.
Aparitia nodozitatii este un rezultat al patrunderii bacteriei în perisorii absorbanti ai radacinii (preinfectia) si al invadarii celulelor încorporatoare (infectia). In clipa când nodozitatea s-a maturizat, ca la un semnal celulele infectate ale radacinii plantelor leguminoase încep sa sintetizeze un pigment asemanator celui care da culoarea sângelui, numit leghemoglobina, toata nodozitatea colorându-se în rosu. In timpul activitatii bacteriile sporesc considerabil în dimensiuni, devenind bacleroizi. Cu ajutorul unei enzime speciale, nitrigenaza, bacteroizii fixeaza azotul din atmosfera sub forma de amoniac. Amoniacul reprezinta materia prima pe care planta o preia de la bacterie, prelucrând-o la rândul ei si obtinând o gama bogata de produse cuaternare (în compozitia carora intra O, H, C, N), amintite pe larg în cartea mea Uzina Flora.
In aceasta simbioza, planta-gazda, dupa ce reuseste sa stabileasca un echilibru biologic, îsi domina partenerul. Când bacteriile se înmultesc peste masura, producând o cantitate prea mare, inutilizabila, de amoniac si pretinzând un plus de hidrati de carbon necesari gazdei în perioada înfloririi, celulele radacinii înghit (fagociteaza) o parte din bacterii, reglementând astfel schimbul chimic.
Simbioza dintre leguminoase si nitro-bacterii are o marc importanta practica pentru agricultura, deoarece de pe urma acestei convietuiri solul se îmbogateste în azot combinat. Semanând cereale dupa leguminoase se obtin recolte de 2-4 ori mai mari economisindu-se astfel importante cantitati de îngrasaminte chimice sau evitandu-se abuzurile din ce în ce mai mari ale folosirii acestor produse industriale, abuz care duce la degradarea solului, la intoxicarea plantelor si chiar a acelora ce le consuma.

Spre sfârsitul verii si mijlocul toamnei, când începe revarsarea fluviului Peak, pe coasta Floridei (S.U.A.), apele devin sângerii, iar aerul se încarca cu miasme usturatoare. Milioane de pesti morti plutesc deasupra undelor si acopera cu un strai gros plaja litorala, atragând imense roiuri de muste. Vechile populatii americane numeau acest fenomen „valul rosu" si, prin traditie, oamenii erau opriti sa culeaga si sa manânce în aceasta perioada molustele comestibile, singurele care rezistau acestui val ucigator, dar care provocau îmbolnavirea si chiar intoxicarea mortala a consumatorilor. Si în partile sudice ale Marii Mediterane au loc astfel de „fluxuri", socotite de egiptenii antici ca un flagel trimis de zei.
Analiza microscopica a aratat ca „fluxul rosu" este o uriasa aglomerare de fitoplancton, pajiste vegetala care pluteste în apele marilor si oceanelor formând mediul de viata si hrana zooplanctonului. Intr-un litru de lichid s-au numarat câteva zeci de milioane de astfel de plante microscopice care coloreaza apa marii cu pigmetii ei.
Se stie înca de la mijlocul secolului nostru ca alga numita stiintific Trichodesinium eiythrolwn da culoarea caracteristica Marii Rosii, iar primavara si Ia începutul toamnei, marile si oceanele scot la suprafata o apa bogata în elemente nutritive, ceea ce produce o înmultire „exploziva" a algelor unicelulare.
Se cunoaste, de asemenea, ca pentru a se feri în aceasla perioada de înmultire de marea lacomie a pestilor, melcilor si altor reprezentanti fitofagi ai zooplanctonului, vreo douazeci de specii de alge, în specia! din grupul dinoflagclalclor, produc acid ascorbic (vitamina C) si o substanta speciala numita substanta ucigatoare, de curent, sau rhamnocid - care actioneaza ca o otrava extrem de puternica. In 1953, patru universitati americane au initiat un studiu asupra fenomenului chimic produs de alge pe coasta Floridei. Dupa 30 de ani de cercetari, mai exact în 1983, enigma a fost în parte dezvaluita. Pornind de la alga Gymnodiniwn breve, chimistii au reusit prin metode ultramoderne sa izoleze 90 de miligrame dintr-o otrava numita brevetoxina B, una din substantele alcatuitoare ale rhamnocidului, vinovat de declansarea înspaimântatoarei maree rosii.