Într-o toamnă, pe înserate, la Ciocana, pe o bancă, patru gopi. Stau cu picioarele pe scaun, fundurile priponite comod de spetează, râd zgomotos și gândul „Ce or crede alții?” nu îi vizitează. Discută cu poftă, paharele de bere se revarsă într-ânșii unul după altul, iar ei expiră în aerul rece fumuri de țigară. În mijlocul lor, pe locul de onoare, stă Zmei. Sticla de bere o ține strâns în mână ca un atribut al puterii, un pocal regal din care el binevoiește să toarne ambrozie camarazilor săi. Aceștia o primesc cu plecăciune și, în genere, conștienți de vasalitatea lor, se comportă ca niște tocilari poftiți la o masă cu un dictator, care, chiar dacă acum îți povestește cazuri hazlii din tinerețe și te apucă părintește de obraji, în secunda următoare poate să ordone masacrarea a zece milioane de oameni, cu tine în capul listei.
Zmei toarnă în pahare, cu privirea concentrată și serioasă, de parcă execută un ritual, de importanța căruia nimeni altul nu-și dă seama. E tuns scurt și nu poartă căciulă, chiar dacă afară e noiembrie și spre noapte se lasă destul de frig, iar luminile mașinilor care trec periodic pe stradă îi luminează multiplele cicatrice ce îi ornează craniul.
Din negură apare un om, vreo 40 de ani, îmbrăcat într-un palton vechi, dar îngrijit și se apropie încet, cu capul plecat spre ei. E îngândurat, și maxilarul i se mișcă involuntar la acele gânduri, de parcă încearcă să le rugume, iar față îi e străbătute de spasme abia observate, probabil de la amărăciunea lor. La câțiva pași de gopi se oprește, într-o secundă toate gândurile i se potolesc, fața i se netezește, el ridică capul și zice, abia auzit și fără veselie „Bună seara, Zmei.”
Zmei își retrage privirea de la ai săi, zăbăvește o clipă apoi zice:
—Zdarova, dom’ prafésar.
Și către ai săi:
—Uăi, pațani, ian dușe-țî-vî șî guleaiț oleacî.
Acei și-au ațintit privirea spre el, și care a început jalnic:
—Zmei, dap’ am zîs cî…
Nu termină, pentru că zmei îi străpunse cu așa o privire, încât acela se închise pe dată, și cei trei gopi s-au ridicat să plece. Lui domn profesor îi trecu fiori pe spate de la acest gest, i-a reamintit despre privirea acelui tigru pe care l-a întâlnit într-o expediție în Siberia. E una când vezi animalul la televizor sau în cărți ilustrate, și te minunezi cât e de frumos și inteligent, și alta când dai nas în nas cu el, doi metri distanță între voi, și înțelegi că ești complet în puterea acestei fiare, că dacă ea vrea, în clipa următoare tu n-ai să mai fii. Uite, dacă vrea, peste o secundă, tu mori. Dacă o să vrea. Numai dacă o să vrea. Nici durere probabil n-ai să simți decât când va fi deja prea târziu și neimportant. Și uite că acest tânăr…
—Așaz’-ti, dom’ prafésar, îl pofti el. O țîgarî? Pivî?
—Nu…, îngână profesorul, cu o voce de cerut scuze, de parcă îi părea foarte rău nu vrea o țigară, și adaugă: Mulțumesc.
—A, am uitat. Nu bei ș nu fumez, fix ca o muieri, râse Zmei.
—Păi, de ce, se învioră profesorul. Mă simt bine și fără aceste deprinderi dăunătoare, e stupid și periculos să fumezi și să consumi alcool, sincer, Zmei.
—Aaa. Stupi. Și periculos. Iaca auz dom’ prafésar, avem eu un drug cari s-o dus l-a francej în legiune, șî o fost el prin Africa, prin Asia, multi locuri, mai în scurt. Șî ni-o povestit cî acolo în Africa esti un trib, undi, fiecare copchil, la paispriși ani, ca s divinî bărbat, tre sî-i dei unui lei di trii ori cu coaili pisti bot…
—Zmei, îl întrerupse profesorul, nu sunt sigur că există așa ceva…
—A, dap cum. Dacî n-ai citit în cărț dispri asta ș nu țî s-o predat la lecții, ap niș nu existî. Aiștia ca tini niș cî la noi medișina îi cu platî nu cred, cher dacî bașlesc licino bani la doctor. Dispri dânsa jă nu scrii în Constituțîi. În schimb cred în politișieni cinstiț, di parcî nu traesc în țara asta pizdeț blea.
Caroci, eu îș spun și ni-o spus omu. Mai în scurt la dînșî aclo în Africa baietu tre sî-i dei leului di trii ori cu coaili pisti bot ca s divină bărbat. Dacî nu-i reușăști, ap așii mari nu-l recunosc ca a lor. Îl pun s-sî-mbrași ca o fimei, sî stei în sat, sî facî mîncari șî sî speli blidile s-au și mai fac ii acolo. Dacî înșearcî s-sî îmbrași ca un bărbat, ori s meargî la vînătoari, ori puni mâna pe arme în geniri pot sî-l ușidî. Pintru dînșî el nu-i bărbat, îi muieri. Înțalegi? Pintru ca s șii mujâc tre sî-i dai leulu cu coaili pisti bot. Șî ii nu dijeaba sî tem, pi mulț leu îi prindi șî-i farmî nahui, începând cu coaili. Șî uiti cî șineva po sî zîcî cî îi un obișei stupid, șî periculos, șî fîrî sens, șî nu-i numaidicît s fași asta ca s șii bărbat, șî cî po s șii un vînator bun ș fîrî asta, da știi șeva? Pohui. Pohui de toate asta. În cultura lor, ca s șii bărbat, tre să dai leului cu coaili pisti bot șî punctum. Asta fac barbațî. Da la noi, la moldoveni, mujiși beu șî fumeazî.
Domnul profesor, Anatolie Pentru, căci așa îl chema, tresări un pic la cuvântul „moldoveni” și Zmei, observând, îl întrebă:
—Și-i?
—Ai zis „moldoveni”, dar vreau să-ți spun că suntem, de fapt, români.
—Aaa, iar huineaua asta. Uiti, dom’ prafésar, îț spun eu cî existî un popor moldovinesc. Ș nu ma rifer amu la limbî, la istorii sau altă huinea. Eu îs pre prost ca s ma razbiresc în asta. Nu m-o-nvațat multî lingvisticî șî etnlojii în a nii șăpti ani di școalî. Popor moldovinesc există din simplu motiv cî există așă cuvînt, „moldoveni”. Atâta tot. Tu di cînd exiști? Di cînd ti țîi minti, di cînd ț-ai spus sîngur țîi „eu”. Ap iaca tu când ai învațat cuvântul „eu” te-ai conștientizat, ș la fel și cu moldovenii, di cînd folosăsc acest cuvînt, s conștientizazî ca moldoveni. Pohui dacî îs di jinî rușîi, dacă din prișna lor am devinit moldoveni. Tu iaca, binevol ț-ai zîs sîngur țîi „eu”, sau asta din prișna cî parințî ti-o învațat șî ti-o impus? Iaca dac-ai și fost sîngur pi o insulî nilocuitî, ai și înșeptu s ti coenștizăz?
Ladna, pohui di asta. Cuvintili conteazî, dom’ prafésar. Noi spunim cî sîntem moldoveni, deși români. Adicî mai întâi moldoveni, ș-apoi români. Pi când unu din România îț spune mai întîi cî îi român, ș-apu moldovan, munteam ori ardilean. Înțaleji? La fel șî rusu. Mai întâi îi ruskii, și apoi moscvici, sibireac sau leningradeț. Înțaleji? Și, xtati, ai observat numa și cum am zîs „din România”? Iaca di și noi tăț spunem „în România”, „la România” șî așă mai diparti? Iaca ardileni când erau sub unguri nu zîșeu așă, zîșeu „Țarî”, cu litirî mari. „Am niști neamuri cari traiesc în Țarî”, „Vreu sî ni unim cu Țara” șî așă mai diparte. Înțaleji? Șî vabșă tăt huineaua asta, cî noi ni paimi și limbî graim, cî la noi îi tabu sî numești sî spui pi numi limbii di stat. „Limbă. Di. Stat.” Și huinea blea, niș nu sunî. Iacă tăt huineaua asta, ap ie pintru și? Di și nu putem spuni lucrurilor pi numi? Di și nu putem și sinceri macar cu noi? Da macar ș faptu cî di 20 di ani di când există Moldova noi nu ne-am unit deamu puni pi gânduri. Dacî sîntem așelaș popor, di și preferăm s traim în douî stati?
Anatolie Petru tăcu, iar Zmei trase adânc din țigară. După ce exhală, spuse:
—Ladna, zadubi, tăt huinea, pa liubomu moldoveni pisti vreo cinzăși di ani as disparî.
—Asta cum? s-a înviorat profesorul. O să dispară?
—Dap, genocidu, pronunță Zmei ca pe un lucru evident.
—Genocid? Genocid al moldovenilor? Dar, de către cine?
—Cum di cîtri șini, rosti cu voce groasă gopnicul. Di cîtri moldoveni.