Mihai Viteazul a trecut munţii Carpaţi la 4/14 octombrie 1599, în fruntea primului corp al armatei sale, prin zona Buzău - Braşov. În ajutor i-au venit detaşamentele secuilor, care îi urau de moarte pe Bathorişti, care îi eliberaseră de vechile privilegii. Udrea Băleanu şi fraţii Buzeşti au trecut în Transilvania în fruntea celui de-al doilea corp al armatei, pe la Turnul Roşu.

Cele două oşti au facut joncţiunea pe 16/26 octombrie, în apropiere de Sibiu, şi peste numai două zile a avut loc bătălia de la Şelimbăr, spre stupefacţia lui Andrei Batory, care nici nu apucase să-şi adune toate forţele. Mihai câştigă fără drept de apel şi la 1 noiembrei 1599 intră triumfător în Alba-Iulia, în timp ce ghinionistul Andrei Batory este prins şi ucis de secui pe când încerca să treacă în Moldova.

Unirea Ţării Româneşti cu Transilvania ridica, însă, mari probleme la nivel geopolitic, pentru că nici Polonia, nici Imperiul Otoman şi nici Imperiul Habsburgic nu îşi doreau un nou raport de forţe în regiune. Mihai a acţionat din proprie iniţiativă şi ştia că succesul său va fi acceptat de Rudolf al II-lea, la acea dată împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Boemiei şi Ungariei şi principe al Transilvaniei. Totuşi, pentru a nu-l nemulţumi pe Rudolf, Mihai s-a intitulat consilier/locţiitor al împăratului şi capitan general al oştilor imperiale, însă nobilii ardeleni l-au numit principe şi hrisoavele slavone „Domn din mila lui Dumnezeu al Ţării Româneşti şi Ardealului”.

Campania din Transilvania şi unirea celor două ţări româneşti l-au pus pe Mihai Viteazul în faţa unei noi situaţii. Alianţa cu Imperiul Habsburgic nemulţumea profund Polonia, iar refuzul lui Mihai de a ceda teritoriile dobândite cu sabia împăratului Rudolf al II-lea, precum şi controversatele-i măsuri de politică internă, îl obligau pe domnitor la o nouă campanie de cucerire, la răsărit de Carpaţi. Trupele sale au trecut Valea Trotuşului la 4 mai 1600 şi, cu ajutorul oştilor boiereşti din Ţara Românească, au format o armată de aproximativ 17 000 de oameni. Pe 10 mai a fost cucerit Bacaul şi doar şase zile mai târziu cetatea Sucevei, care în trecut rezistase eroic nenumăratelor asedii. În trei săptămâni a fost cucerit Iaşiul, Cetatea Tighina, Catatea Albă, Chilia şi Ismail.

Succesul şi uşurinţa campaniei s-a datorat pe fondul trecerii ostaşilor moldoveni de partea lui Mihai, singurul loc necucerit fiind cetatea Hotin, acolo unde Ieremia Movilă s-a refugiat cu o mare parte a curţii sale.

Ziua de 27 mai 1600 este punctul de glorie al destinului lui Mihai Viteazul, odată cu numirea sa „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei” într-un hrisov emis în aceeaşi zi. În mentalul colectiv românesc, Mihai Viteazul rămâne unul din cei mai importanţi eroi naţionali, fiind primul care a realizat unirea tururor românilor sub o singură autoritate, în ciuda unor condiţii politice internaţionale teribil de potrivnice.

Unirea sub spectrul lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor Române, cunoscută şi sub numele de Mica Unire, s-a realizat odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859. Totuşi, primul pas în această uniune îl face domnitorul muntean Gheorghe Bibescu în 1848, care desfiinţează vama de la Focşani, în consens cu Mihail Sturza, domnitor al Moldovei.

După înfrîngerea Rusiei în războiul Crimeei, hegemonia Franţei i-a permis lui Napoleon al III-lea să încerce creearea unui bastion în răsărit, care să contrabalanseze dominaţia rusă în regiune. Pe fondul acestor evenimente şi din dorinţa unionistă a liderilor partidelor naţionaliste din Moldova şi Ţara Românească, precum şi a celor aflaţi în străinătate (în special în Franţa), ideea unificării celor două Principate a devenit tot mai prezentă în inimile românilor. Tratatul de la Paris din martie 1856 prevedea intrarea Principatelor Române sub garanţia marilor puteri veste europene, dar şi revizuirea legilor fundamentale şi permisiunea organizării unor adunări ad-hoc, care aveau să le ofere liderilor români posibilitatea să îşi exprime opinia în priviinţa uniunii.

Dacă majoritatea opiniei publice din Ţara Românească susţinea unirea cu Moldova, în principatul de la răsărit situaţia era complicată, deoarece unioniştilor Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu li se opuneau separatiştii Nicolae Istrate, Costache Negruzzi şi Gheorghe Asachi, care presupuneau că alegere capitalei la Bucureşti ar fi dus la o decădere a Iaşiului.
1 decembrie 1918, proclamarea Marii Uniri Naţionale

De la 1 decembrie 1918 - ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I - şi până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al României întrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care îi garantează trăinicia.

Nu erau însa şi nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc.

Se întâmplă să auzim câteodată astfel de păreri nu numai din partea străinilor, cu gânduri potrivnice, ci şi din partea unor români care - deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi - nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător, înainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii naţional-politice a tuturor românilor.

Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna - potrivit adevărului - ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă " sărăcia şi nevoile şi neamul" (M. Eminescu-"ScrisoareaIII"), rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.

Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.

Să cercetăm, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte şi toate laolaltă pentru a întări clădirea de unire naţional-politică a românilor.

În vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit între temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau îngroziţi de gândul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau însă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate în deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, în sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.

În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în hora de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul "Neamul Românesc": "Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura, în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!".

[1] vasica38