O definiţie a boxului este şi aceasta: «arta de a lovi un adversar, fără ca tu să primeşti loviturite acestuia». De aceea, pentru a fi un bun boxer îţi este necesară o foarte bună pregătire fizică, o dezvoltare fizică generală armonioasă, o mare rapiditate în execuţia mişcărilor de lovire, de apărare, de deplasare, curaj, hotărîre, agilitate, o bună pregătire tehnică şi o deosebită inteligenţă tactică.

Respectînd regulile sale - unde se poate şi unde nu se poate lovi, folosirea mănuşilor speciate etc.- boxul nu trebuie confundat cu o bătaie dură, cu pumni, ci cu o disciplină sportiva care se conduce după un regulament precis şi implică aceleaşi cerinţe privind pregătirea şi curajul.

Originea boxului se pierde undeva în negura vremii, cînd era o luptă de forţă, o confruntare violentă, brutală, care dădea cîştig de cauză celui mai puternic. Aşa au apărut învingătorii Olimpiadelor antice greceşti şi, mai tirziu, în arenele romane, unde gladiatorii se băteau între ei pînă la epuizare pentru a culege aplauzele publicului şi îndurarea imperatorului.

Diferitele forme vechi de practicare a boxului se sfîrşesc la inceputul secolului al XVIII-lea, cînd, în Anglia, se stabilesc primele reguli de luptă, dintre care cea mai importantă prevede obligativitatea purtării manuşilor. Apoi, aceste reguli se perfecţionează, stabilindu-se durata unei întîlniri, spaţiul de luptă, loviturite permise şi nepermise, împărţirea boxerilor pe categorii de greutate ş.a.

Pe plan mondial, în decursul etapelor sale de evoluţie, sunt consemnaţi campioni celebri care au uimit lumea prin invincibilitatea lor, sau prin inteligenţa lor tactică ori prin tehnica lor desăvirşită. James Corbett (1866-1933), Joe Louis declarat «boxerul secolului» în acele vremuri, Archie Moore, George Carpentier, Ray Sugar Robinson, Cassius Clay alias Mahomed Ali şi mulţi alţii au demonstrat că boxul este o artă, cum este caracterizat de specialişti.