PROCESUL C. 2

#0 by ION1986 (User) (0 mesaje) at 2008-10-01 02:13:54 (855 săptămâni în urmă) - [Link]

Postăm aici diferite materiale ce vizeză atrocităţile comuniste în decursul istoriei moderne, acţiuni anticomuniste, etc...

Să contribuim şi noi la democratizarea (cel puţin intelectuală) a populaţiei basarabene!

Tema gindita si postata o data deja de Cram insa blocata autoritar de administratie.

DE Cram:

Polonia reduce pensiile fostilor lideri comunisti

Liberalii din guvernul de la Varsovia au anuntat miercuri un proiect de lege care vizeaza reducerea semnificativa a pensiilor fostilor demnitari comunisti si a sefilor politiei secrete din regimul condus de generalul Wojciech Jaruzelski.

Reprezentantii Platformei Civice (PO) au subliniat ca proiectul este „un important si simbolic act de justitie“, potrivit AFP. Prevederile proiectului de lege ii vizeaza in principal pe fostii membri ai Comitetului militar de salvare nationala, creat de Jaruzelski in 1981, in scopul combaterii miscarii anticomuniste Solidaritatea. Toti fostii agenti ai politiei secrete din perioada 1944-1990 se afla, de asemenea, in colimator. Recalcularea propusa de liberali are efecte financiare drastice.

Concret, pensiile fostilor generali ai politiei politice ar putea sa scada de la aproape 2.500 de euro la mai putin de 800 de euro. Multe pensii vor scadea pana la nivelul minim legal, de aproape 200 de euro. Proiectul, care mai are nevoie de aprobarea parlamentului, ar aduce la buget aproape 200 de milioane de euro anual, bani care vor fi folositi inclusiv pentru ajutarea victimelor regimului comunist.

De mine:

Fraţii mei de sânge sunt moldovenii, iar fraţii mei de cruce sunt ruşii.Declaraţia a fost făcută de către fostul premier Vasile Tarlev, actual lider al Uniunii Centriste.
Poziţia sa este total diferită însă de cea a fostului preşedinte al formaţiunii Mihai Petrache, care declară în raportul de deschidere a congresului că este legat de România prin sânge şi prin neam.
P.S.: Schimba hirb pe oala sparta

Mesaj util ? Da 0 puncte

1
<< Precedenta Următoarea >>

#1 by Cram (îndrăgostit de limba română) (0 mesaje) at 2008-10-01 03:07:47 (855 săptămâni în urmă) - [Link]

Discursul memorialistic privind universul concentraţionar comunist

Istoriografia română de astăzi se află pusă în faţa unei probleme capitale: aceea de a rescrie istoria regimului comunist “aşa cum a fost”, problemă deopotrivă ştiinţifică şi morală. Falsificării până la absurd a realităţii, pe care comunismul a urmărit-o cu eforturi demne de o cauză mai bună, parcă pentru a se conforma maximei anecdotice “dacă realitatea nu corespune, schimbăm realitatea”, trebuie să i se opună acum cercetarea sinceră a acestei perioade.

Mitologia comunistă, prezentă până şi în cele mai mici amănunte ale vieţii cotidiene, se impune a fi, ca să folosim un termen drag regimului, “demascată”, iar adevărul istoric să îi ia locul. Unul dintre izvoarele istorice spectaculoase, care pot servi în cel mai înalt grad cercetării unei anumite perioade istorice, este literatura memorialistică. Ne vom opri asupra scrierilor care prezintă universul concentraţionar, poate cel mai terifiant produs al acestei perioade.

Veritabila “explozie” pe care editarea acestor memorii a cunoscut-o după 1989 nu face decât să uşureze munca istoricului, fiind un loc comun faptul că o informaţie este cu atât mai credibilă cu cât este atestată in mai multe surse.

Pe de altă parte, acest tip de document este departe de a fi unul obiectiv. În primul rând, unele dintre memorii se apropie foarte mult de literatură, cedând o parte din adevăr , sau măcar din claritate, în favoarea impresiei artistice. O bună ilustrare a acestei afirmaţii este cartea lui Paul Goma intitulată “Gherla”. Dar, chiar şi acolo unde se doreşte o prezentare cât mai aproape de adevăr a experienţelor, textul nu poate scăpa influenţelor subiective, memoriile fiind prin excelenţă documente ce se construiesc în jurul autorului lor.

Dacă acestă lipsă a obiectivităţii poate fi o piedică in calea cercetării istorice, ea este în acelaşi timp un ajutor în creionarea ideilor, mentalităţilor, stilului specific unei anumite perioade, realităţi subiective care interesează azi in egală măsură cu cele obiective, doar astfel putându-se realiza dezideratul unei istorii complete.

În continuare ne vom concentra asupra acestui tip de discurs memorialistic, urmărind prezentarea închisorii ca spaţiu, a torţionarului ca figură demiurgică caracteristică acestui spaţiu si a celorlalţi deţinuţi ca “tipuri umane”.

Închisoarea ca spaţiu de opresiune şi supravieţiuire

Coordonată esenţuială a existenţei umane, spaţiul, aşa cum apare el în literatura memorialistică a anilor de detenţie, capătă noi valenţe. Închisoarea se caracterizează tocmai prin limitarea spaţiului de desfăşurare a vieţii unui om, dublă limitare, în acelaşi timp fizică şi psihologică. Dar dacă ne-am putea aştepta ca toate relatările să privească acest spaţiu limitat ca pe un adevărat “iad”, ca pe un loc al opresiunii, descoperim surprinşi că închisoarea este un topos guvernat de legi specifice care, odată învăţate, asigură supravieţuirea. Iar dacă viaţa fizică nu poate fi dusă decât la limita subzistenţei, cea psihica este adesea spectaculoasă, construindu-se diferit, în funcţie de individ, penitenciarul devenind “închiderea ce deschide” la care se referea Noica.

Intrarea în închisoare este precedată cel mai adesea de preambulul arestului şi al anchetei. Este pasul decisiv al pătrunderii în acest spaţiu, primul contact cu lumea sordidă de dincolo de gratii. De la cei întâlniţi aici, viitorii deţinuţi află primele reguli ce guvernează noua lor lume. Acestea ar putea fi împărţite în două categorii: întâi şi întâi există regulile aparatului de opresiune, a căror respectare este controlată cu conştiinciozitate de către gardieni. A dormi cu faţa în sus, a te trezi şi a te culca la comandă, a nu deţine obiecte interzise (iar lista acestora este definită negativ, prin precizarea celor câteva obiecte pe care un deţinut are dreptul să le aibă: în esenţă, hainele de pe el şi, eventual, o gamelă), aceste reguli oficiale dau măsura “sufocării” libertăţii, a individualităţii prin suprareglementare. A doua categorie de reguli sunt cele ce trebuie respectate în relaţiile interumane, fie cu deţinuţii, fie cu personalul penitenciarului. Cod etic impresionant şi complicat, ce se desprinde din paginile tuturor lucrărilor dedicate universului concentraţionar.

Aceasta este peste tot la fel, fie că pentru unii îşi trage seva din perceptele creştine, iar pentru alţii este o morală “desacralizată”, imperativă însă în egală măsură. Ceea ce învaţă deţinuţii în primele lor zile nu sunt regulile respective, căci ele vin din interiorul fiecăruia, ci regulile mai prozaice ale supravieţuirii: cum trebuie dozată mâncarea pe parcursul zilei, cum poţi păstra unele obiecte, in ciuda faptului că sunt interzise, cum se poate comunica cu alţi deţinuţi prin intermediul limbajului morse, etc.

În ciuda condiţiilor, supravieţuirea în închisoare nu este una la scară subumană. Pentru unii acest spaţiu poate deschide calea spre mântuire (cel mai cunoscut exemplu fiind cel al lui Nicolae Steinhardt), poate fi un drum iniţiatic obligatoriu către cunoaşterea de sine şi înţelegerea lumii. Pentru marea majoritate rămâne un spaţiu ostil, însă nu lipsit de revelaţii şi, am îndrăzni să spunem, nici de fericire. În fine, ezistă o a treia categorie, a celor ce au “clacat”, pentru care închisoarea înseamnă moarte, adeseori fzică dar – întotdeauna şi mai ales – morală. Aceştia sunt celebrii turnători, de care orice deţinut ştie că trebuie să se ferească, colaboratori ai oficialităţilor penitenciare, indivizi poate nici mai buni, nici mai răi decât alţii, dar care au suferit din plin dezumanizarea în acest spaţiu ostil, căruia nu au avut forţa psihică pentru a-i rezista.

Din unele memorii, exemplificativ fiind cazul monumentalei cărţi a lui Ion Ioanid, “Închisoarea noastra cea de toate zilele”, se desprinde în mod aproape obsesiv dorinţa de a supravieţui, de a rezista, de a nu face jocul unui regim ce îţi doreşte moartea. Toată inteligenţa, toate metodele imaginabile sunt puse în slujba acestui scop, singurul lucru respectat rămânând codul etic despre care am vorbit şi peste care autorul nu este dispus să treacă, indiferent de miză.

Majoritatea scrierilor memorialistice narează un întreg periplu prin închisorile comuniste. Jilava, Gherla, Piteşti, Cavnic, coloniile de muncă de la Dunăre, alcătuiesc o geografie terifiantă a locurilor de detenţie, reţea întinsă pe întreg teritoriul ţării, amintind de celebrul “arhipelag” al lui Soljeniţîn. Geografic diferite, închisorile sunt psihologic aceleaşi, ceea ce oferă unitatea reţelei. Arhipelagul este o construcţie mentală, exprimă la modul cel mai larg posibil spaţiul închisorilor.

Ar mai merita poate distins între închisorile propriu-zise şi coloniile de muncă. Singura diferenţă constă în metoda de exterminare practicată: dacă în închisori se urmăreşte tocmai exterminarea printr-o claustrare dusă la absurd, printr-o interdicţie absolută de a lua contact cu lumea din afara penitenciarului, în colonii exterminarea se va face prin muncă şi brutalităţi incredibile. Una dintre aceste colonii va rămâne în memoria colectivă a poporului român sub un nume pe cât de simplu, pe atăt de terifiant: “la canal”. Ar fi poate interesant de analizat discrepanţa între ceea ce a însemnat Canalul Dunăre-Marea Neagră în ideologia oficială a epocii: simbol al progresului şi al unui mare destin al României, şi ce a însemnat el în conştiinţa majorităţii: cel mai teribil loc de opresiune.

Torţionarul

Figură demiurgică a acestui spaţiu, guvernatorul său de facto, torţionarul ocupă un loc important în memorialistica analizată. El capătă mai degrabă o funcţie simbolică, ajunge să întruchipeze în ochii deţinuţilor însuşi regimul comunist, cu toate racilele sale. Lucru absolut normal dacă ne gândim că, pentru cei închişi, este singura manifestare palpabilă a unui regim opresiv.

Principalii torţionari rămân gardienii şi anchetatorii, chiar dacă, câteodată, acestă funcţie este preluată spontan şi de alţi membrii ai administraţiei închisorii. Ar merita amintiţi medicii din penitenciare, dintre care unii, incălcând orice lex artis sau jurământ, devin mai încrâncenaţi decât gardienii în torturarea deţinuţilor.

Cu toate acestea, va exista şi minoritatea de gardieni, medici, anchetatori “cu faţă umană”, care îi vor sprijini după puterile lor pe cei închişi. Mulţi dintre aceştia îşi fac pur şi simplu meseria, dar lipsa cruzimii este suficientă să îi transforme în figuri luminoase în operele celor ce au trecut prin acel iad.

Prima întâlnire cu torţionarul are loc, de regulă, imediat după arestare, înainte de a se ajunge în închisoarea propriu-zisă. Ancheta reprezintă principalul moment al torturii, când se încearcă obţinerea de informaţii de la arestat pentru a se porni procesul. Ea se desfăşoară gradual, de la vorbe bune la ameninţări şi, în final, pentru cei reticenţi în a se recunoaşte “duşmani ai poporului” şi a contribui la incriminarea altora, se ajunge la torturi dintre cele mai elaborate. Anchetatorul este un lucrător al Securităţii şi, spre deosebire de gardian, cel mai adesea un om absolut normal. Portretul său fizic şi moral nu are nimic deosebit. Destul de rar apare ca prototip al lichelei: pare mai curând un lucrător conştiincios, amoral, plătit pentru a realiza o anchetă şi care se achită de acestă slujbă cât mai bine posibil. Anchetatorul “bun” este un personaj înşelător, aparenta sa amabilitate fiind destinată, în fond, tot necesităţii obţinerii de mărturisiri incriminatorii.

O galerie mai largă şi adesea pitorească prin absurdul său o oferă portretele gardienilor. Adunaţi din straturile cele mai joase ale societăţii, gardienii sunt adesea complexaţi de inferioritatea intelectuală şi morală pe care o resimt în faţa deţinuţilor. Sintagma “intelectual”, folosită în mod peiorativ de gardieni la tot pasul, demonstrează frustrarea lor, dar oferă şi o explicaţie psihologică pentru cruzimea de care dau dovadă.

Portretul fizic al gardianului frizează grotescul, aflându-se în deplin acord cu portretul său moral, dar şi cu modul său de comportament. Tip al parvenitului, gardianul este cel căruia regimul comunist i-a deschis calea spre un viitor mai bun şi este decis să facă tot ce îi va sta în putinţă pentru a se achita de sarcinile sale. Apare aici excesul de zel la care se referea Steinhardt atunci când considera că multe din cruzimile închisorii ar fi putut fi evitate dacă personalul penitenciarului s-ar fi mulţumit să-şi facă pur şi simplu treaba.

Creatură a regimului comunist, gardianul este şi un admirator al acestuia, al unui regim care i-a permis să se ridice deasupra celor care îi alimentează mereu frustrările prin inteligenţa lor. Total needucat, incapabil să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui, gardianul este adesea doar o unealtă a represiunii, dresată să servească fără crâcnire comunismul şi căruia i se dă permanent impresia de importanţă, de rol crucial al meseriei sale pentru supravieţuirea “democraţiei”. Aceasta nu exclude însă tipul de gardian lipsit de scrupule, care înţelege prea bine ce se vrea de la el şi care va fi răsplata, călcând (la propriu) peste cadavre în dorinţa sa de ascensiune socială.

Deţinuţii

Să ne oprim acum asupra deţinuţilor şi a tipologiei lor, căci ei sunt, în fond, protagoniştii acestor memorii, subiect asupra căruia acţionează întreg sistemul imaginat de comunişti.

Autorii memoriilor vor încerca, de cele mai multe ori, să surprindă cât mai multe portrete de deţinuţi, într-o luptă declarată împotriva “uitării” care îi ameninţă pe cei morţi în “arhipelag”. Edificatoare în acest sens sunt lungile liste pe care Ioanid, urmând modelul lui Soljeniţîn, le face la sfârşitul lucrării sale, cuprinzând numele tuturor celor pe care şi-i aminteşte din anii închisorii.

O primă tipologie a deţinuţilor poate avea drept criteriu de distincţie apartenenţa socială a acestora. Mulţi sunt intelectuali, închişi fie pentru ideile exprimate, fie pentru potenţialul pericol pe care îl reprezintă pentru regim. Găsim aici nume mari, printre care Mircea Vulcănescu, Gheorge Brătianu, Radu Gyr, Constantin Gane, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt şi mulţi alţii. Unii dintre ei, precum Vulcănescu, vor muri în detenţie, iar alţii vor fi într-un final eliberaţi, consituind nume mari ale culturii româneşti de azi. Ei se individualizează ca grup prin preocuparea lor permanentă pentru cultură, mai ales în închisorile unde nu sunt scoşi la muncă. Adevărate cercuri de intelectuali poartă dezbateri pe diferite teme, împărtăşind fiecare din cunoştiinţele proprii, ca un mod de a “trece” timpul dar, mai ales, ca o modalitate de a rămâne ceea ce sunt. Aceste discuţii culturale sunt amintite, mai mult sau mai puţin amănunţit, în covârşitoarea majoritate a lucrărilor memorialistice, reprezentând o constantă a vieţii în penitenciar.

Un alt grup numeros este format din ţărani, mulţi dintre ei întemniţaţi pe motiv de a fi fost “chiaburi”, termen inventat de comunişti pentru a justifica represiunea din lumea satelor. Alţii, fără să fi avut mult pământ, sunt închişi pentru că au încercat să-l apere rezistând colectivizării. În închisoare, aceşti ţărani reprezintă un grup de o înaltă ţinută morală, adevărate modele de abnegaţie. Îşi conştientizează fără patimă inferioritatea culturală în faţa intelectualilor, cărora nu le poartă pică, ba chiar îi privesc cu respect şi sunt gata să-i ajute. Cu toate că sunt obişnuiţi cu condiţii mai grele de viaţă decât orăşenii, ţăranii suferă, poate, mai mult, mai ales de “dorul” satului din care provin, al vieţii simple duse acolo, dar şi de grija celor lăsaţi acasă fără ajutor. Aceşti oameni simpli vor reuşi să atragă admiraţia necondiţionată a tuturor autorilor ce se exprimă în diverse memorii.

O altă posibilă împărţire a deţinuţilor s-ar putea face în funcţie de sex. Marea majoritate a operelor memorialistice apărute postdecembrist sunt, insă, scrise de către bărbaţi şi prezintă închisorile în care erau închişi aceştia (oricum, numeric vorbind, bărbaţii sunt cei care au căzut victimă cu predilecţie regimului). Printre rarele opere scrise de femei se numără cea a lui Nicole Valery-Grossu, “Binecuvântată fii, închisoare”, care a făcut şi subiectul unei ecranizări omonime. De aici transpar condiţiile din penitenciarele speciale pentru femei, ce nu par a fi mult diferite de cele din penitenciarele pentru bărbaţi. Unica deosebire este una psihologică, a modului în care este trăită închisoarea.

Bătrânii şi tinerii reprezintă alte categorii din penitenciare. În general, bătrânii au fost închişi datorită trecutului lor, iar tinerii datorită rezistenţei pe care o opun regimului. Afirmaţia nu trebuie însa generalizată, existând numeroase excepţii.

Între cele două categorii nu există, de asemenea, mari diferenţe. Cu toate acestea, modul de a se raporta la închisoare este oarecum distinct. Bătrânii sunt cei care conştientizează că şansele de a-şi ispăşi pedeapsa şi de a fi eliberaţi sunt mai mici, de aici rezultând o rezistenţă mai puţin dârză decât a tinerilor care speră în eliberare. Iarăşi, printre bătrâni se numără mai mulţi bolnavi, adesea într-o stare jalnică şi cărora nu li se acordă mai niciodată îngrijirile adecvate, devenind astfel o categorie mai expusă suferinţei.

Rolul educativ, de formare a unei viziuni despre viaţă, pe care îl are închisoare este invers proporţional cu vârsta. Astfel, tinerii sunt mai maleabili, mai deschişi în a se adapta, mai dornici să culeagă multitudinea de informaţii pe care alţi deţinuţi le pot oferi. Mulţi dintre ei ispăşesc “păcatele” altora, ale familiei, numele pe care îl poartă reprezentând motivul pentru care se află în închisoare.

În fine, o ultimă împărţire a deţinuţilor ar trebui să aibă la bază criteriul apartenenţei politice. Aceasta este valabilă doar pentru deţinuţii ce au fost închişi pentru un motiv având legătură tocmai cu apartenenţa respectivă.

Cele două mari partide politice ale perioadei imediat premergătoare instalării regimului comunist, liberalii şi ţărăniştii, sunt reprezentate din plin în închisoare, dar nu formeză, totuşi, grupuri aparte de deţinuţi. Cu toate acestea, printre victimele penitenciarelor merită amintiţi cei doi corifei ai ţărănismului, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, ambii morţi în închisoare.

Un grup distinct formeză, însă, susţinătorii Mişcării Legionare. Uniţi prin legături strânse, printr-o ideologie ce depăşeşte graniţele politicului trecând spre misticism, legionarii se manifestă ca un grup extrem de coeziv. Într-o oarecare măsură, aceasta se datorează şi autorităţilor, care au decis ca legionarii să fie încarceraţi, pe cât posibil, în aceleaşi închisori. Cvasi-totalitatea autorilor de memorii, chiar dacă ei înşişi departe de ideologia legionară, manifestă o admiraţie nedisimulată pentru grupurile de legionari întâlniţi în închisoare, destul de puţin comunicativi cu cei ce nu aparţin partidului lor, dar ghidaţi de principii profund creştine şi gata oricând să îi ajute pe ceilalţi.

Ar mai merita atenţia, poate, grupul mai restrâns de susţinători ai însuşi Partidului Comunist, victime în marea lor majoritate ale jocurilor de culise din acest partid şi aruncaţi tocmai de aceea în temniţe.

Există şi grupuri confesionale. Astfel, dacă marea majoritate este ortodoxă, se evidenţiază, totuşi, un grup al greco-catolicilor, ce au încercat să reziste distrugerii religiei lor, dar şi diverse secte, cum ar fi Martorii lui Iehova, ce încearcă să-şi facă prozeliţi în penitenciare.

De bună seamă că universul concentraţionar depăşeşte cu mult graniţele a ceea ce am prezentat aici. Miile de poveşti, miile de destine, merită fiecare în parte atenţia oricui ar dori să înţeleagă ce au reprezentat cei 50 de ani de comunism şi, în primul rând, modalitatea în care acest regim a reuşit distrugerea elitelor ce i s-au împotrivit. Fiind vorba de o istorie atât de recentă, fără îndoială, cunoaşterea ei ne va ajuta mai bine în înţelegerea prezentului.

Mesaj util ? Da 0 puncte

1
<< Precedenta Următoarea >>

Forum Index > Coș cu teme șterse > Chat > PROCESUL C. 2

Această temă este închisă. Nu puteţi posta mesaje noi.