Crăciunul: Povestea Nespusă

Lumea aproape pretutindeni sărbătoreşte Crăciunul. Dar cum de a ajuns Crăciunul să fie sărbătorit? Cum şi-au făcut drum obiceiurile şi practicele asociate cu Crăciunul în cea mai populară sărbătoare a Creştinismului tradiţional? Ai ştiut că 25 decembrie are un trecut pătat, o istorie lungă şi controversă? Aceasta nu ar trebui să vină ca o surpriză dat fiind că, Crăciunul şi multe din obiceiurile şi ornamentaţiile sale populare, nu pot fi găsite nicăieri în Biblie. Părerea Creatorului nostru asupra acestei sărbători populare este complet ignorată sau nu este nici măcar luată în consideraţie de cei mai mulţi oameni. Totuşi părerea Lui ar trebui să fie reperul nostru cel mai important. Să examinăm istoria Crăciunului şi să o comparăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, în loc de ideile şi experienţele noastre, ca să descoperim părerea Lui privitor la această sărbătoare aproape universală. Istoricii ne spun că observarea Crăciunului a provenit din surse îndoelnice. William Walsh (1854-1919) a rezumat originile şi practicile sărbătorii în cartea sa Povestea lui Moş Crăciun [The Story of Santa Klaus]: „Noi ne amintim că festivalul Crăciunului…este o evoluţie treptată din timpuri care au precedat cu mult epoca Creştină…A fost suprapus peste festivaluri păgâne, şi multe din obiceiurile sale nu sunt decât adaptări ale ceremoniilor păgâne la cele Creştine” (1970, p. 58). Cum au putut obiceiurile păgâne să devină parte dintr-o celebrare bisericească majoră? Care au fost aceste „festivaluri păgâne” care s-au lăsat adaptate tradiţiilor Crăciunului de a lungul veacurilor?

Originea străveche a obiceiurilor Crăciunului


În timpul secolului al doilea B.C., Grecii practicau ritualuri cu care să-l onoreze pe zeul lor Dionisios (de asemenea numit şi Bachus). Numele Latin al acestei sărbători era Bacanalia. S-a răspândit dela greci la Roma, centrul Imperiului Roman. „Era cam pe la 21 decembrie când grecii din antichitate sărbătoreau ceea ce ne este cunoscut nouă sub numele de Bacanale sau festivităţile în onoarea zeului Bachus, zeul vinului. În aceste festivităţi lumea se deda cântecelor, dansurilor şi altor chefuri care adesea depăşeau limitele decenţei şi ordinii” (Walsh, p. 95). Din cauza orgiilor nocturne asociate cu acest festival, senatul Roman a oprit observarea ei în 186 B.C. Din cauza popularităţii sărbătorii le-a trebuit senatorilor câţiva ani ca să realizeze acest scop. Suprimarea unei sărbători a fost neobişnuită pentru romani pentru că ei au devenit mai târziu locul de amestec al multor tipuri de zeităţi şi culturi religioase. În tocmai după cum romanii au asimilat cultura, arta şi obiceiurile popoarelor absorbite în imperiul lor, tot aşa au adoptat şi practicile religioase ale acelor popoare. Adăugat la Bachanale, romanii au sărbătorit o altă sărbătoare, Saturnalia, ţinută în „onoarea lui Saturn, zeul timpului, [care] începea pe 17 decembrie şi se continua timp de 7 zile. Aceasta de asemenea se termina adesea în rioturi şi dezordine. De unde cuvintele Bachanale şi Saturnale au căpătat mai târziu un renume rău” (Walsh, p. 65). Motivul pentru proasta reputaţie a Saturnalelor ne este arătat şi nouă. În mitologia păgână, Saturn a fost un rege-zeu agricol străvechi care şi-a mâncat proprii săi copii pentru motivul presupus de a evita un regicid [adică asasinarea lui proprie în timp ce era rege]. Saturn a fost asemănător cu cartaginezul Baal, a cărui efigie cornută obraznică conţinea un cuptor în care copiii erau aruncaţi ca sacrificii” (William Samson, O carte de Crăciun [A Book of Christmas], 19698, p. 44). Observă obiceiurile înconjurând Saturnaliile: „Toate magazinele erau închise cu excepţia celor care dădeau de mâncare sau ofereau petrecere. Sclavii erau făcuţi egali cu stăpânii sau chiar aşezaţi mai presus ca ei. Jocurile de noroc, băutul şi mâncatul erau încurajate. Lumea schimba daruri, numite strane, după zeiţa vegetaţiei Strenia, pe care era important să o onorezi în mijlocul iernii. Bărbaţii se îmbrăcau ca femei sau în piei de animale şi hoinăreau pe străzi. Se foloseau lumânări şi lămpi ca să sperie spiritele întunericului care erau considerate foarte puternice în acel timp al anului. La apogeul decadenţei şi barbariei lor, Saturnaliile ar fi prezentat scuza pentru soldaţii romani din Est pentru sacrificiul omenesc al regelui chefliilor” (Gerard şi Patricia Del Re, Almanahul Crăciunului [The Christmas Almanac], 1979, p. 16)

Sărbătorile solstiţiului de iarnă


Ambele aceste sărbători străvechi erau observate în jurul solstiţiului de iarnă – ziua anului cu cea mai scurtă perioadă de lumină de zi. „De la romani a venit de asemenea un alt fundament al Crăciunului: data, decembrie 25. Când calendarul Iulian a fost proclamat în 49 AD. a pus în lege o practică care era deja în uz comun: datarea solstiţiului de iarnă ca decembrie 25. Reforme ulterioare ale calendarului au făcut ca solstiţiul astronomic să migreze la decembrie 21, dar rezonanţa irezistibilă a vechii date avea să rămână” (Tom Flynn, Problema cu Crăciunul [The Trouble with Chrismas], 1993, p. 42). Dece data aceasta a fost semnificativă? „Timpul solstiţiului de iarnă a fost întotdeauna un sezon important în mitologia tuturor popoarelor. Soarele, dătătorul de viaţă, este la punctul său cel mai de jos. Este cea mai scurtă zi de lumină a anului, promisiunea primăverii este îngropată în frig şi zăpadă. Este timpul când forţele haosului care stau împotriva reîntoarcerii luminii şi vieţii trebuie încă odată să fie înfrânte de zei. La punctul cel mai de jos al solstiţiului oamenii trebuie să-i ajute pe zei prin magie imitativă şi ceremonii religioase. Soarele începe să se reîntoarcă în triumf. Zilele se lungesc, şi deşi iarna continuă, primăvara este din nou posibilă. Pentru toţi oamenii este timpul pentru mari festivităţi” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 15). În timpul zilelor apostolilor din secolul întâi, primii Creştini nu au avut cunoştinţă de Crăciun aşa cum îl ştim noi. Dar, fiind parte din imperiul roman, ei ar fi putut nota celebrarea Saturnaliilor de către romani în timp ce ei îşi ţineau obişnuitele lor „Festivaluri ale Domnului” (descrise în Leviticul 23). Enciclopedia Britanica ne spune: „Sanctitatea unor timpuri speciale a fost o idee absentă în minţile primilor Creştini…care au continuat să observe festivalurile evreieşti, deşi într-un spirit nou, ca comemorări ale evenimentelor pe care aceste festivaluri le preziceau” (Ediţia 11cea, vol VIII, p. 828, „Paştele”).

Mesajul lui Isus Hristos şi al Apostolilor – „evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 1:14-15) – a fost în curând pierdut. Sărbătorirea Crăciunului a schimbat focarul Creştinătăţii departe, de la întoarcerea promisă a lui Hristos, la naşterea Lui. Dar este aceasta ceea ce cere Biblia să facă Creştinii?


Cum a fost stabilită data Crăciunului

Gerard şi Patricia Del Re explică evoluţia lui 25 decembrie în devenirea unei sărbători oficiale Romane: „Saturnaliile şi calendele [luna nouă] au fost sărbătorile cele mai familiare pentru creştini la început, 17-24 decembrie şi 1-3 ianuarie, dar tradiţia sărbătorii 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Hristos a venit la romani din Persia. Mitra, zeul persan al luminii şi contactelor sfinte, a fost născut dintr-o stâncă pe 25 decembrie. Roma era cunoscută pentru afinităţile ei cu zei şi culturi stranii, şi în secolul al treilea [274] împăratul necreştin Aurelian a stabilit festivalul Dies Solis Invicti, Ziua Soarelui Invincibil, pe 25 decembrie. „Mitra era o întrupare a soarelui, aşa că această perioadă de renaştere era o zi importantă în Mitraism, care devenise ultima religie oficială a Romei, sub patronajul lui Aurelian. Se crede că Împăratul Constantin a fost un aderent al mitraismului până în ziua când s-a convertit la creştinism. El a fost probabil cel care a instrumentat transferul sărbătorii principale a vechii lui religii în noua lui credinţă” (Almanahul Creştin [The Christian Almanac], 1979, p. 17). Deşi este greu să determini când a fost prima dată sărbătorit decembrie 25 ca Crăciun, istoricii sunt de acord în general că a fost cândva în secolul al patrulea. Aceasta este o dată uimitor de târzie. Crăciunul nu a fost celebrat în Roma, capitala imperiului, până la mai mult de 300 de ani după moartea lui Hristos. Originea lui nu poate fi trasată nici la învăţăturile şi nici la practicile primilor creştini. Introducerea Crăciunului a fost o îndepărtare dela „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3).

Influenţele europene asupra tradiţiilor Crăciunului

Deşi Crăciunul a fost oficial stabilit în Roma pe la al patrulea secol, mai târziu o altă sărbătoare păgână a avut mare influenţă asupra multora din obiceiurile Crăciunului practicate astăzi. Acest festival a fost sărbătoarea Teutonică a celor Douăsprezece Nopţi, sărbătorită dela 25 decembrie la 6 ianuarie. Festivalul era bazat pe presupusul război mitologic între forţele naturii – specific iarna (numită gigantul de gheaţă) care simboliza moartea, împotriva zeului soare, simbolizând viaţa. Solstiţiul de iarnă marca punctul de întoarcere: până atunci gigantul de gheaţă era la apogeul puterii lui, după aceea zeul soare începea să prevaleze. „Cum Creştinismul s-a răspândit în nordul Europei, s-a întâlnit cu celebrarea unei alte sărbători păgâne ţinută în decembrie în onoarea soarelui. De data aceasta a fost sărbătoarea Crăciunului norvegienilor, care ţinea douăsprezece zile. În timpul acestei perioade se ardeau focuri de buşteni ca să ajute la reînvierea soarelui. Altare şi alte locuri sfinte erau decorate cu verdeaţă ca frunze de stejar verde, iederă şi lauri, şi era o ocazie pentru chefuri şi beţie. „La fel de vechi au fost practicile Druizilor, casta preoţilor la Celţii Franţei, Angliei şi Irlandei din antichitate, pentru a decora templele lor cu vâsc, fructul stejarului, pe care ei îl considerau sfânt. Între triburile germanice, pomul de stejar era închinat lui Odin, zeul lor de război, şi ei i-au adus lui sacrificii până când Sf. Bonifaciu, în secolul al optulea, i-a convins să îl schimbe cu un pom de Crăciun, un pom de brad tânăr decorat în onoarea pruncului Hristos…Emigranţii germani au adus tradiţia în America” (L. W. Cowie şi Iohn Selwyn Gummer, Calendarul Creştin [The Cristian Calendar], 1974, p. 22). În loc să se închine zeului soare, convertiţilor li se spunea să se închine Fiului lui Dumnezeu. Focarul sărbătorii a fost schimbat în mod subtil, dar obiceiurile şi practicile păgâne tradiţionale au rămas fundamental neschimbate. Obiceiuri religioase vechi implicând frunze de stejar, iederă, vâsc şi brazi tineri erau acum îmbrăcate cu costume Creştine. Noi trebuie să ne reamintim că Isus Hristos ne-a avertizat să ne păzim de lucruri care se maschează în ceva ce nu sunt (Matei 7:15).

Rădăcinile obiceiurilor moderne

Multe dintre gătelile Crăciunului sunt simple transferuri dela celebrările antice păgâne. Moş Crăciun, „Santa Claus derivat dela Sfântul Nicolae,” „ este sfântul al cărui festival este observat în decembrie şi care, în toate celelalte aspecte, era cel mai în acord cu tradiţiile lui Saturn ca erou al Saturnalelor” (Walsh, p. 70). „De Anul Nou Roman (1 ianuarie), casele erau decorate cu verdeaţă şi lumini, şi se dădeau daruri copiilor şi celor săraci. La aceste obiceiuri se adăugau ritualurile de Crăciun ale Germanilor şi Celţilor…mâncare şi tovărăşie bună, buşteanul şi cozonacii de Crăciun, verdeaţă şi brazi, daruri şi salutări, toate comemorau diferite aspecte ale sezonului de sărbătoare. Focuri şi lumini, simboluri de căldură şi viaţă lungă, au fost asociate întotdeauna cu festivalul de iarnă, atât cel păgân cât şi cel creştin” (Enciclopedia Britanica, ediţia 15cea, Micropaedia,, vol. II, p. 903, „Crăciunul [Christmas]”). „În mijlocul iernii, ideea de renaştere şi fertilitate a fost extrem de importantă. În zăpezile iernii, bradul era simbolul vieţii care avea să se reîntoarcă în primăvară, aşa că brazii erau folosiţi pentru împodobit…Lumina era importantă să risipească întunericul crescând al solstiţiului, aşa că un buştean de crăciun se aprindea dela rămăşiţele buşteanului din anul precedent…Pe măsură ce multe obiceiuri îşi pierdeau motivele lor religioase de existenţă, ele treceau în tărâmul superstiţiei, devenind tradiţii de purtat noroc, şi eventual simple obiceiuri fără nici o raţiune. Astfel vâscul nu a mai fost venerat dar a devenit în cele din urmă un motiv pentru activităţi nereligioase” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 18). „Chiar darurile de Crăciun ne reamintesc de darurile care se schimbau în Roma cu ocazia Saturnalelor. În Roma, am putea adăuga, cadourile de obicei luau forma de lumânări de ceară şi păpuşi, — ultimele fiind o formă de supravieţuire a sacrificiilor omeneşti oferite odată lui Saturn. Este o idee stranie că în darurile noastre de Crăciun noi păstrăm, într-o formă diferită, unul dintre cele mai sălbatice obiceiuri ale barbarilor noştri strămoşi!” (Walsh, p. 67).

Cum A Crescut Crăciunul

În vederea secolelor de criticare a comercializării Crăciunului, este interesant de notat că aspectul secular al sărbătorii, şi nu cel religios, a fost responsabil pentru popularitatea ei. În Statele Unite ale Americii, ca peste tot dealtfel, comercianţii au ajuns să conteze pe vânzările de crăciun până la 50 la sută din profiturile lor anuale. Sezonul de cumpărături acum pompează aproximativ 37 de bilioane în economia naţiunii – făcând Crăciunul American mai mare decât produsul naţional brut al Irlandei” (Jeffrey L. Sheler, U.S. News & Word Report, În căutarea Crăciunului” [In Search of Christmas], Dec. 23, 1996, p. 64. Atracţia profitului s-a dovedit atâta de puternică, încât din 1870. comercianţii au promovat Crăciunul cu multă vigoare. Iniţial ei chiar au expus în magazinele lor mai multe decoraţii religioase, cum ar fi: orgi cu tuburi, coruri şi statuete, decât ar fi putut unele biserici să-şi permită. Convins de impactul economic al Crăciunului, Preşedintele Franklin Roosvelt a mutat Thanksgiving Day, dela 30 noiembrie la 23 noiembrie ca să mai adauge încă o săptămână de cumpărături înaintea Crăciunului” (Sheler, p. 62) „Ceea ce mulţi istorici găsesc cel mai fascinant despre reinventarea Crăciunului, este că mercantilismul lui, acum denunţat atât de frecvent, este ceea ce a produs transformarea în primul rând. „Formele comerciale asociate cu Crăciunul şi alte sărbători, zice Schmidt din Princeton (Lee Eric Schimdt, Ritualurile Consumatorului [Consumer Rites], 1995), au devenit parte integrală din supravieţuirea lor. Cultura consumatorului ne modifică sărbătorile,” zice Schmidt, luând tradiţii diverse locale şi creând unele relativ comune. Ca să transformi Crăciunul într’o sărbătoare pur religioasă acum, i-ar bucura pe acei care vor „să ia înapoi Crăciunul,” zice el. Dar unei asemenea observaţii i-ar lipsi rezonanţa culturală, şi impactul unei sărbători adânc înrădăcinate pe piaţă.” Dacă Crăciunul va deveni astfel, adaugă Restat (Penne Restad, [Crăciunul în America, 1995], probabil că noi nu l-am celebra ca o societate întreagă.” (Sheler, p. 64)

Acomodarea unei populaţii păgâne

Cum, ar trebui noi să întrebăm, au devenit aceste obiceiuri păgâne o parte largă acceptată a creştinismului? William Walsh descrie cum şi dece ritualuri şi practici religioase necreştine au fost asimilate în sărbătoarea Crăciunului. Aceasta nu a fost o simplă întâmplare. A fost o măsură necesară la un moment când noua religie [Creştinismul] a fost impusă asupra unei populaţii profund superstiţioasă. Pentru ca să împace novicii proaspeţi cu noua credinţă, şi ca să facă ruptura cu vechile legături cât se poate mai fără durere, aceste vestigii de păgânism au fost reţinute în forme modificate… „Astfel, că atunci când Papa Grigore [540-604] a trimis pe Sfântul Augustin ca misionar să convertească Anglia anglo-saxonă el a poruncit, că pe cât era posibil sfântul să acomodeze noile şi straniile ritualuri Creştine la cele păgâne cu care băştinaşii fuseseră obişnuiţi dela naştere. „Spre exemplu, el l-a sfătuit pe Sfântul Augustin să permită noilor convertiţi ca la anumite festivaluri să omoare şi să mănânce un mare număr de boi pentru gloria lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum făcuseră ei mai înainte în onoarea [zeilor lor]…Chiar în ziua de Crăciun după sosirea lui în Anglia, Sfântul Augustin a botezat multe mii de converţi şi a îngăduit sărbătoarea lor obişnuită de decembrie sub un nume nou şi cu o semnificaţie nouă” (Walsh, p. 61). Grigore a permis importarea practicilor religioase păgâne pe motivul că atunci când ai de a face cu „minţi înceţoşate este imposibil să tai totul de odată” (William Sansom, O Carte a Crăciunului [A Book of Christmas], p. 30). În mod tragic, Creştinismul nu a ajuns niciodată să elimine tot ce era păgân. După părerea lui Owen Chadwick, fost profesor de istorie la Universitatea Cambridge, Romanii „serbau solstiţiul de iarnă cu o petrecere de beţie şi desfrânare. Creştinii au crezut că pot aduce o semnificaţie mai bună sărbătorii aceleia. Ei au încercat să-i convingă pe credincioşii lor să nu bea sau să mănânce prea mult, şi să ţină sărbătoarea cu mai multă cumpătare, — dar fără succes…” (O istorie a Creştinismului [A History of Christianity], 1995, p. 24)

Crăciunul contra Bibliei

Cât de bine se compară tradiţiile şi obiceiurile Crăciunului cu relatarea biblică a naşterii lui Hristos? O privire obiectivă ne arată că multe tradiţii presupuse originare din Biblie nu se compară cu relatarea biblică. Au fost trei înţelepţi în călătorie să-l vadă pe Isus? Biblia nu ne spune. Poate că au fost mai mulţi. Nouă ne este spus numai că ei I-au dat lui Isus trei feluri de daruri: „aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2:1, 11). A adus cineva daruri când S-a născut Isus? Darurile I-au fost oferite lui Isus pentru că El fusese născut „Regele Evreilor” (versul 2, 11). Acesta a fost un obicei uzual când veneai în faţa unui rege, astfel magii au adus daruri potrivite pentru un rege: aur şi mirodenii preţioase. Isus singur a fost primitorul darurilor, ceilalţi nu au schimbat cadouri între ei. Înţelepţii, după cum îi descriu adesea scenele nativităţii, au sosit numai ca să-l găsească pe Isus într-un adăpost temporar – o iesle – pentrucă „la casa de găzduire nu era loc pentru ei” ? Dar nu a fost aşa în realitate. La timpul când înţelepţii au sosit, aparent la câtva timp după naşterea lui Hristos, familia lui Iosif locuia într-o casă” (Matei 2:11). Au considerat autorii celor patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) că naşterea lui Isus să fie unul dintre cele mai semnificative evenimente pentru Creştini pe care să-l recunoască şi să-l sărbătorească? Marcu şi Ioan nici măcar nu menţionează evenimentul. Deşi Matei şi Luca îl menţionează, nici unul nu dă data. Nici unul dintre scriitorii Bibliei nu spune nimic despre comemorarea naşterii lui Hristos. Ne-a spus cumva Isus Hristos să-I sărbătorim ziua Lui de naştere? NU. Totuşi El a lăsat instrucţiuni explicite cum urmau discipolii Lui să-i comemoreze moartea” (1 Corinteni 11:23-26).

Controversa şi confuzia Crăciunului

La început, Creştinii s-au opus Crăciunului. Unele dintre controversele cele mai timpurii au izbucnit asupra naşterii lui Isus dacă ar trebui să fie observată în primul rând. „Încă din 245 A.D., Origen, întemeietor al Bisericii, proclama că era un obicei păgân să sărbătoreşti naşterea lui Hristos ca şi cum El ar fi fost un simplu conducător temporal în loc ca natura Lui spirituală să fie preocuparea noastră principală. Acest punct de vedere a fost reluat de a lungul veacurilor, dar nu a găsit sprijin larg, puternic, decât cu naşterea Protestanismului. Pentru aceşti clerici sobri, cu minţile serioase, observarea Crăciunului a contrazis tot ceea ce au crezut ei. Chef şi beţie de Crăciun! Şi ziua nu era recunoscută ca ziua de naştere a lui Hristos. Era simplu o scuză ca să continue obiceiurile Saturnalelor păgâne” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 20). Enciclopedia Britanică adaugă: „Întemeietorii secolelor 2 şi 3, aşa cum este Clement din Alexandria, Origen, şi Epifamus, au afirmat, că Crăciunul nu era decât o copie a unei sărbători păgâne” (ediţia 15cea, Macropedia, vol. IV, p. 499, „Creştinismul”). Decizia ca să se celebreze naşterea lui Hristos pe 25 decembrie a fost departe de a fi acceptată universal. „Creştinii din America şi Siria i-au acuzat pe creştinii din Roma de închinare la soare pentru celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie…Papa Leo cel Mare, din secolul 5, a încercat să scoată anumite practici din Crăciun pe care le-a considerat identice cu închinatul la soare” (Robert Myers, Celebrări: Cartea Complectă a Sărbătorilor Americane [Celebrations: The Complete Book of the American Holidays], 1972, p. 310). Într-adevăr, dintre toate timpurile anului sugerate ca naştere a lui Hristos, 25 decembrie nu ar fi putut să fie acea data. „Primilor Creştini ideea de a sărbători ziua de naştere a unei figuri religioase ar fi părut în cel mai bun caz ciudată, şi în cel mai rău hulitor. Fiind născut în această lume nu este nimic de sărbătorit. Ceea ce contează este să părăseşti această lume şi să intri în lumea cealaltă într-o condiţie plăcută lui Dumnezeu. Când primii Creştini asociau o zi de sărbătoare cu o persoană specifică, cum ar fi un episcop sau un martir, era de obicei data morţii acelei persoane…Dacă vrei să cauţi prin lumea Noului Testament pentru oameni care au ataşat semnificaţie zilelor de naştere, cercetarea ta ar fi repede limitată la păgâni. Romanii sărbătoreau naşterea lui Cezar, şi religiile Mediteraneene necreştine, ataşau importanţă sărbătorilor de naştere unui panteon de figuri supranaturale. „Dacă Isus a fost născut în Betleem şi scopul venirii Lui a fost ceea ce era aşteptat, atunci prin sărbătorirea naşterii lui în fiecare an Creştinii fac un deserviciu, nu îi aduc cinstire memoriei Lui. Pentru că în sărbătorirea unei naşteri, noi susţinem exact tipul de tradiţie pe care sosirea Lui a avut menirea s-o înlăture” (Tom Flynn, Problema cu Crăciunul [The Trouble with Christmas], 1993, p. 42).

Dece Isus Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie

Istoria arată convingător că 25 decembrie a fost popularizată ca dată pentru Crăciun, nu pentru că Hristos s-ar fi născut în acea zi, dar pentru că era deja populară în celebrările religioase păgâne ca ziua de naştere a soarelui. Dar este posibil ca 25 decembrie să fie ziua naşterii lui Hristos? „Lipsindu-le orice indicaţii scripturale pentru ziua de naştere a lui Hristos, învăţătorii Creştini de la început au sugerat date din tot cuprinsul calendarului. Clement…a ales 18 noiembrie. Hippolytus…a socotit că Hristos trebuia să fi fost născut într-o miercuri…Un document anonim considerat a fi fost scris în Africa de Nord în jurul anului 243 A.D. a pus naşterea lui Isus la 28 martie” (Joseph L. Sheler, U.S. News and World Report, „În căutarea Crăciunului [In Search for Chrismas],” 23 Dec., 1996, p. 58). O analiză atentă a scripturilor, totuşi, indică clar că 25 decembrie este o dată foarte puţin probabilă pentru naşterea lui Hristos. Iată două din motivele principale: În primul rând, ştim că păstorii erau pe câmp păzind turmele lor la timpul când s-a născut Hristos (Luca 2:7-8). Păstorii nu erau pe câmp în timpul lui decembrie. Conform cu Celebrări: Cartea Complectă a Sărbătorilor Americane [Celebrations: The Complete Book of American Holidays], relatarea lui Luca „sugerează că Isus ar fi putut să fi fost născut în timpul verii sau devreme toamna. Deoarece decembrie este rece şi ploios în Iudea, este probabil că păstorii au căutat adăpost pentru turme în cursul nopţilor” (p. 309). Asemănător, Comentariul Interpretului în un volum [The Interpreter’s One-Volume Comentary] zice că acest pasaj pledează „împotriva naşterii lui Hristos pe 25 decembrie pentru că vremea nu ar fi permis” ca păstorii păzească turmele în câmp, noaptea. Al doilea, părinţii lui Isus veniseră la Betleem ca să se înregistreze în recensământul roman (Luca 2:1-4). Asemenea recensăminte nu se făceau iarna, când temperaturile adesea scădeau sub nivelul îngheţului iar drumurile erau în condiţii foarte proaste. A face recensământul în aceste condiţii ar fi fost neproductiv. Date fiind dificultăţile şi dorinţa de a aduce cât mai mulţi păgâni la creştinism, „factorul important pe care te-am rugat să-l ţii clar în minte, este că fixarea datei de 25 decembrie a fost un compromis cu păgânismul” (William Walsh, „Povestea lui Moş Crăciun” [The Story of Santa Klaus], 1970, p.62 ). Dacă Isus Hristos nu a fost născut pe 25 decembrie, ne indică oare Biblia când a fost El născut? Relatările biblice indică toamna anului ca pe cel mai probabil timp al naşterii lui Isus, bazat pe concepţia şi naşterea lui Ioan Botezătorul. Cum Elisabeta (mama lui Ioan) a fost în a şasea lună de graviditate când a fost Isus conceput (Luca 1:24-36), noi putem determina cu aproximaţie timpul anului când s-a născut Isus dacă cunoaştem când s-a născut Ioan. Tatăl lui Ioan, Zaharia, era preot slujind în templul din Ierusalem în timpul cursului lui Abija (Luca 1:5). Calcule istorice indică acest curs serviciu să corespundă cu 13-19 iunie în acel an (The Companion Bible, 1974, Apendice 179, p. 200). A fost în timpul acestei perioade de serviciu când Zaharia a aflat că el şi nevasta sa, Elisabeta, vor avea un copil (Luca 1:8-13). După ce şi-a terminat stagiul şi a călătorit acasă, Elisabeta a conceput (versul 23-24). Presupunând că concepţia lui Ioan a avut loc spre sfârşitul lui Iunie, adăugând nouă luni ne aduce la sfârşitul lui martie ca timpul cel mai probabil al naşterii lui Ioan. Adăugând alte şase luni (diferenţa de vârstă dintre Ioan şi Isus) ajungem spre sfârşitul lui septembrie ca cel mai probabil timp al naşterii lui Isus.

Crăciunul: o sărbătoare interzisă

În Anglia „Protestanţii au găsit modul lor propriu, mai liniştit, de a sărbători, în calm şi mediaţie,” în timp ce „Puritanii stricţi au refuzat total s-o sărbătorească, spunând că nici o sărbătoare nu ar fi mai importantă decât Sabatul. Pelerinii din Massachusetts au făcut un efort ca să lucreze în ziua de Crăciun ca în oricare altă zi. „În 3 Iunie, 1647, Parlamentul a stabilit pedepse pentru celebrarea Crăciunului şi a anumitor altor sărbători. Această politică a fost reafirmată în 1652…” (Gerard şi Patricia Del Re, p. 20). Chiar şi America colonială a considerat Crăciunul mai mult ca o orgie destrăbălată decât o ocazie religioasă. „Atât de defăimată, în fapt, îi era reputaţia în America colonială încât celebrarea Crăciunului a fost interzisă în Puritana New England, unde cunoscutul preot Cotton Mather a descris distracţiile de Crăciun ca „un afront la graţia lui Dumnezeu” (Jeffrey L. Sheler, U.S. News & The World Report, „În căutarea Crăciunului,” 23 decembrie, 1996, p. 56). Motivul pentru care Crăciunul a supravieţuit şi a devenit o sărbătoare atât de populară – este celebrat de 96% dintre americani şi de aproape toate naţiunile, chiar şi de cele ateiste, (Sheler, p.56) – este datorat factorilor economici (vezi „Cum a devenit Crăciunul sărbătoare,” p. 8).

Crăciunul evaluat

Noi nu trebuie să uităm că Crăciunul este înrădăcinat în obiceiuri şi practici religioase străvechi care nu au nimic de a face cu Creştinismul sau Biblia. Tom Flynn însumează chestiunea: „Un număr enorm de tradiţii pe care noi le asociem acum cu Crăciunul îşi au originea în tradiţii religioase păgâne pre-Creştine. Unele dintre acestea au conotaţii sociale, sexuale sau cosmologice care ar putea conduce pe cei moderni educaţi, senzitivi culturali, să renunţe la aceste tradiţii odată ce au înţeles mai bine rădăcinile lor” (Flynn, p. 19). Iniţial intenţionată ca să uşureze tranziţia noilor convertiţi dela închinarea păgână la Creştinism, celebrarea sărbătorii în anii mai recenţi a fost determinată de forţe economice. Enciclopedia Britanică observă că sărbătorile tradiţionale Creştine „au suferit un proces de izbitoare desacralizare şi, în special Crăciunul, comercializare. Fundaţia Christologică a Crăciunului a fost înlocuită de mitologicul Moş Crăciun [Santa Klaus]” (ediţia 15, Macropaedia, vol. IV, p. 499, „Creştinismul”). Chiar şi cu lipsurile sale, Crăciunul rămâne o tradiţie stabilită. Deşi unii recunosc caracterul păgân intrinsec al sărbătorii, ei cred că sunt liberi să-şi stabilească zilele lor proprii de închinare. Alţii se agaţă de credinţa naivă şi fără suport biblic că cele mai populare sărbători păgâne au fost convertite de Creştinism şi deci sunt acceptabile lui Dumnezeu. Dând de o parte raţionalizarea omenească, noi trebuie să considerăm părerea lui Dumnezeu asupra acestor sărbători. Noi trebuie să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu să vedem cum priveşte El amestecarea practicilor şi obiceiurilor păgâne cu închinarea Lui.

După ce Domnul, Dumnezeul tău, va nimici toate neamurile pe care le vei izgoni dinaintea ta, după ce le vei izgoni şi te vei aşeza în ţara lor, vezi să nu te laşi prins în cursă, călcând pe urmele lor, după ce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: „Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; ...