Fiecare răspuns îl găsești în trecut, nu contează timpul, distanța, ora, persoana sau sentimentul. Fiecare om ce a făcut parte din viața ta, își lasă urma pe propria-ți conștiință, fiind ea curată sau murdară, are o influență ce-ți oglindește trecutul în față, cu prima intenție de gînd. Credeți că lumea iartă? Credeți că lumea uită? Sunt niște orgolii impuse de noi pentru a ne ușura așa-zisele momente de slăbiciune și de dezbatere sufletească. Nu poți să fii pentru toți bun sau pentru toți deosebit. În spatele a sutelor de oameni care te urăsc, va exista mereu o ființă, vie, care te va pune în față, precum stă cireașa pe un tort etajat, precum strălucește steaua pe vîrful unui brad în ajun de Crăciun. Toți avem un ideal pentru cine deschidem ochii în fiecare dimineață, însă nu toți îl cunosc și chiar dacă l-ați găsit, trebuie să-l descoperiți, într-un ritm vaforabil existenței voastre și a reținerii spirituale, căci nu avem voie să tărăgănăm gîndindu-ne la posibilități, trebuie să facem, să dobîndim. Prea multe persoane sunt pasionate de iluzii, niște imagini amăgitoare care vă scuipă înjositor pe conștiință și vă apucă de părțile moi în cele mai neașteptate clipe. Odată ce simți nisipul scurgîndu-se printre degete, construiește o clepsidră, care să-ți simbolizeze rostul tău din fiecare zi și odată ce apropiinduse de final, să o întorci invers și pieptul să ți se umple de dorință fără urme de remușcare. Am mulți prieteni, însă puțini îs adevărați, pentru că lumea se spune că-i alcătuită din 4 părți și fiecare dintre ei își țin un drum, mai bine-zis o cărare, care permanent trebuie bătută, călcată, că de altfel se acoperă cu buruiene, și cu cît mai mic e rîndul ce te urmează, cu atît riscul crește mai mare de a se acoperi în totalmente. În cazul dat nu mai există cale spre întoarcere, ține bărbia sus, cu privirea spre miază-zi și construiește-ți rostul. Pe mulți îi am la inimă, îmi place să vorbesc și parcă le-aș găsi locușor la fiecare, dar aparențele de multe ori înșeală și pînă soarta nu te aduce în pragul de ați descoperi drumașii, nu face promisiuni, îți va fi mai greu să te dezici de ele, pentru că o permisiune deșarcă, e ca o cană goală întinsă celui însetat, ustură priveliștea, doarte la infinit. Probabil lumea de multe ori încearcă să mă înțeleagă, sau mai rău, cînd doar se face, însă atît de multe ori m-am dezamăgit, încît am pierdut numărătoarea, nu mai am emoții la aceste intenții de impresionism. Fiți convinși doar în voi înșivă, acest spirit divin l-a făcut pe Michelangelo să vadă îngerul în piatră și să sculpteze pînă la eliberarea sa. Fiți simpli prin ceea ce faceți și urmăriți lumea, e o plăcere să vezi cum alții zîmbesc, nu sîntem singuri, nu avem voie să fim singuri! Cătălin Țușca

Fiecare persoană este diferită prin felul său de a fi și semnifică o unitate enigmatică într-o lume bîntuită de o varietate imensă de caractere. Fiecare om își exprimă emoțiile și tratează valorile sufletești cum crede el de cuviință. Pe una din treptele superioare ale intelectului nostru este localizată bunătatea, care este atribuită lumii ce ne înconjoară sub diferite forme, cu nuanțe variate, asemeni unui codru de foioase în diminețile împînzite de ceață, ale lunii octombrie.
Pentru mine, bunătatea este o calitate superioară, care trezește la viață cele mai profunde sentimente, asemeni unei elegii păstorești, ce-ți podidește sufletul de perfecțiune, de la primele interpretări vocale pînă în adîncurile umbrite ale inimii noastre. Mulți dintre noi interpretează greșit atribuirea bunătății, sau sînt obligați indirect, prin diferite condiții de viață, unde ar părea că nu există ieșire din situație, decît faptul de a îmbrăca această mască și de a arăta lupilor ce ne privesc înfiorător, cît suntem noi de buni, evitînd orice privire țintită spre o poziție proprie pe care ar trebui să o dețină fiecare și să o împodobească cu frunze de lauri. Bunătatea este un vîrf de munte, ce stă de veghe la granița dintre eternitate și realitate, oferind șansă spre existență, fiecăruia, care tinde spre o escaladare glorioasă, în pofida condițiilor ce sînt predestinate spre a înțelege adevărata noastră valoare, adevăratul sentiment de mîndrie și perfecțiune. Oamenii buni sunt cei mai adevărați prieteni, deoarece în prezența lor, noi căpătăm dorință de a trăi, de a simți în fiecare apus de soare o combinație unică de culori, ne formează o bază elecventă și ne poziționează într-un mic univers fără urmă de prejudicii și mustrări de conștiință. A fi bun înseamnă, a auzi cum șoptesc frunzele, cum murmură izvoarele, cum îngînă hîrtoapele, cum se zbuciumă zările și cum ne zîmbește soarele. Acest dar divin, își are sălașul în fiecare dintre noi și așteaptă chemat la iveală, așeaptă să fie folosit cu chibzuință și dăruire de sine, pentru că este nevoie de ochi adevărați ce exprivă sinceritate și lumină. Bunătatea este o valoare umană, un refugiu emotiv pe care trebuie să-l folosim doar față de persoanele ce sînt pregătite și au caparitatea de a ne răspunde similar. Cătălin Țușca

Răspunde binelui prin bine și oferă căldură oamenilor, care trăiesc și sunt fericiți, pentru că faci parte din viața lor. Astfel de suflete trebuie proslăvite, protejate, apărate de tot idiotismul din lume, iar celor bîcșiți de egoism, prostie, bârfe, sindromul îndobitocirii în masă și tendințele de a face rău, răspunde-le cu indiferență, lipsă de orice atenție, cât de minimă nu ar fi ea, nu se merită nici un efort ce ar reflecta importanța lor în oricare din cele două direcții pe chipul și înfățișarea voastră. Trăiți cu dinții strânși de propria viață, propria șansă spre afirmare, pentru că va fi doar una bună, doar una strălucită și fină ca crema unei torte din vitrinele magazinelor de dulciuri. Gândește asupra vorbelor ce le rostești, cât de șlefuite sunt ele, mai ales în preajma oamenilor necunoscuți, pentru că primele impresii au fost mereu cele decisive, cele importante spre o încadrare benefică în societate, printre oameni ce-și merită existența, ce au avut doar dragoste și pasiune în spațul anilor trăiți, oameni care au fost îmbrățișați de greutăți și probleme, ca oricare dintre noi, dar care au reușit să pășească cu bărbia sus, mândră și zâmbitoare. Vorbește cu oamenii, vorbește tot timpul, comunică, săvârșește un schimb de experiență, de idei, unele mai geniale în felul lor, altele mai deocheate, dar nu tăcea, nu evita contactele, pentru că închiderea în sine, distruge viitorul, alungă speranțele, lucrurile bune care ți-ar provoca un răsărit de soare, o umbră albă, ce te-ar face fericit și nu în cele din urmă, să te simți ca acasă, cât de departe nu ai rătăci, pe care drumuri nu ți-ai lăsa urmele. Refuz să comentez oamenii care pentru mine nu au nici o însemnătate, refuz să vorbesc despre ei, îi am pe ai mei, cei cărora le zâmbesc din plăcere când îi văd, nu doresc rău nimănui, nici celui mai aprig dușman, pentru că prin răul oferit, leși o parte din el și în propria inimă, și cel mai important, bucurați-vă de timp și de zilele trăite, nu așteptați evenimente, căci se vor realiza, dacă au să se realizele.  Unicii care veți suferi, veți fi doar voi înșivă, pentru că ați ignorat momente ce puteau fi din cele mai fericite și deosebite. Iubiți-vă aproapele.(Cătălin Ţ.)

M-am săturat de fățărnicie și oameni alintați, care flurută din mâni la prima greutate întâlnită, la prima treaptă care e mai mare decât celelalte, pentru că viața omului o constituie un drum de trepte, unele mari, altele relativ mici, ce alternează între coborâre și urcuș, cu suprafețe dure, denivelate, pe care trebuie să le escaladăm cu îndârjire și hotărâre, dorință cuprinsă de flăcări, și voință vie. Atunci când întâlnim o greutate, apare gândul spre o viață mai bună, căutându-se soluții, care de cele mai multe ori exprimă frică de a continua, descuraj, ce trebuie stocat, inhibat, distrus, sfâșiat și să se lase speranță, încredere, curaj, desăvârșire și bărbăție, însă spre marea noastră dezamăgire nu toți realizează aceste detalii extrem de importante pentru noi înșine. Luptați vitejește pentru viitorul vostru, luptați mândri, cu barba sus, ridicată către ceruri și fi-ți mândri de voi, pentru că mândria însămânțează abilitate și persistență, hotărâre și ambiție, eleganță și supremație, pe care le moștenim parțial de la semenii noștri, care s-au gândit la noi, s-au gândit nu mai puțin, au vărsat sânge și au suferit mult, foarte mult, îndurând și foame și ger, și voi, cei de astăzi, vă plângeți că aveți o viață grea? Nu vorbiți cu părinții zile întregi,pentru că nu au dorit să vă cumpere iPhone, nu au dorit să vă satisfacă moravurile stupide. E trist, e foarte trist când privesc în jur, oameni slabi, fără caracter, dependenți, obsedați și răpuși de propria prostie omenească. Nu completați spațiul acestei lumi cenușii, tindeți spre soare, spre lumină, spre înălțare, renaștere și spre credință, pentru că doar ea, în clipele grele vă va călăuzi. Mă las încrezut în mine, în tine, în voi, în noi toți, că vom reuși, vom avea succes, faimă, glorie și viitor frumos. Nu vă dezamăgiți la prima dezamăgire, continuați drumul, chiar dacă s-au depus în cale mormane de pietre, greu de răzbătut. Veți reuși în cele din urmă, veți vedea răsăritul după o noapte de furtună.(Cătălin Ţ.)

Când norii îşi varsă ploaia peste chipul meu îndurerat, de dorinţe şi amintiri, care erau cândva pentru mine totul, umplându-mi inima de sentiment şi nemărginire, în ochii mei răsar lacrimile, născute de îmbrăţişările îndelungate, de sărutările fierbinţi, de fiecare atingere, care trezeau în mine un spirit de îndrăgostit. Atât de mult am avut încredere în tine, în ochii tăi, în buzele tale, în inima ta, atât de mult am avut încredere, încât am încetat să caut un suflet pereche, fiind sigur că deja... l-am găsit. Tu erai totul pentru mine, te priveam şi nu încetam să te iubesc din ce în ce mai mult, fiind sigur că acele momente vor continua veşnic. Soarele nostru lumina din ce în ce mai tare, unindu-ne sufletele într-unul singur, făcând restul lumii să ne invidieze, cât de bine ne era împreună. De multe ori priveam în depărtare, imaginându-mi un viitor alături de tine, unde fiecare ciripit, fiecare adiere de vânt, fiecare frunză aflată în cădere, fiecare rază strecurată printre crengile viguroase ale copacilor, cădea la pământ şi îmi încălzea sentimentele mele faţă de tine, unde fiecare cântec era ca o dedicaţie muzicală ce îmi scălda sufletul în dragoste, aducându-mi aminte mereu, de tine.  Nu pot să uit privirile noastre îndelungate în ochii unul altuia, dorinţele noastre comune de a număra stelele, de a pleca undeva departe, într-un spaţiu necunoscut, cucerit de sentimentul nostru sublim, care să exprime zi de zi simţirile mele faţă de tine. Vroiam să te simt aproape, să te îmbrăţişez până la necunoscut şi infinit, să mă topesc lipit de pieptul tău, în care există o inimă, o inimă care-mi amintea mereu cât de mult mă iubeşti, o inimă care a devenit străină. Mereu aş fi vrut să  fiu cel mai important pentru tine, când să mă vezi, să licărească ochii, să tremure mânile, să se însenineze faţa, să simt răspunsul sentimentelor mele în propriul piept, în propria inimă. Mă simţeam nedumerit, înjosit de zâmbete ironice, uitat cu orele, care pentru mine erau o veşnicie, aveam impresia unui Eu străin, care se zbătea ca un peşte pe uscat, însoţit de gândul pierzaniei sub abstractul unor condiţii de viaţă, ce exprimau opusul. A fost poveste, o poveste de vis, un vis care părea veşnic, dar în acelaşi timp limitat, limitat de o lume sincronică ce se arăta ca o jignire interioară, mustuită de sentinţele de a reduce din dragostea noastră. Sunt gânditor, un om ce a trăit o glorie, o glorie sentimentală şi perseverentă. Mereu voi îmbrăţişa acele amintiri care m-au făcut viaţa frumoase şi mi-au oferit emoţii, într-un delir, care se arăta dificil la prima vedere şi vital pe parcursul descoperirii.(Cătălin Ţ.)

Nu sunt egoist, sunt doar un simplu om, o minusculă părticică din univers care doreşte o şansă spre afirmare, care doreşte fericire nemerginită în spaţiul oamenilor care-mi îmfrumuseţează viaţa. Ochii mei îmi înfăţişează o lume arogantă, tristă şi obscură, ce sfîşie fără milă fiecare slăbiciune, fiecare punct slab şi fiecare deznădejde. Sunt un fir de nectar în una din miliardele de flori de pe planetă, sunt o picătură de ploaie născută din agitaţia norilor sumbri şi posomorâţi, sunt un nimeni, un nimeni care ştie ce-şi doreşte de la viaţă. Cu toţii ne dorim un răsărit frumos de soare, mărginit de hotarele unei lumi de vis, de splendoarea unui cer înstelat care ne trezeşte luciul ochilor şi ne monitorizează într-o senzaţie de perfecţiune. Fiecare din noi se luptă pentru afirmare şi succes, pentru faimă şi simpatie, pentru rafinament şi graţie. Persoana mea se oglindeşte într-o oglindă de lac, uşor agitată de adierea vîntului, care porneşte fără suspans într-o realitate matură, perfecţionînd viitoarele piscuri glorioase ale propriului meu intelect... (Cătălin Ţ.)

Cele mai frumoase lucruri, le realizăm atunci când plouă, când inima îşi sporeşte ritmul, când soarele se ruşinează să se arate, când suntem cuprinşi de farmec, de splendoare, de senzaţie, când lumea se minunează privindu-ne, văzând în noi o personalitate, când vântul aleargă sălbatic pe culmi de dealuri, când ne răsună în minte cea mai emotivă muzică, cea care ne trezeşte vibraţie, care ne formează un suflet saturat de creaţie şi desăvârşire. Cele mai deosebite lucruri le săvârşim în compania unei lacrime, care se scurge pe obrazul palid, trezind inima la viaţă, le realizăm în sânul familiei, unde fiecare lucru, fiecare detaliu vorbeşte despre armonie şi certitudine, şi le dăruim existenţă în compania prietenilor, care pentru tine şi-ar da şi viaţa, şi nu doar atât... Suntem cuprinşi mereu de aidoma unor senzaţii de desăvârşire, care ne oferă o idee de viaţă, de existenţă şi de responsabilitate. Inimile noastre trebuie să bată pentru cineva, să facă pe cineva, pur şi simplu, fericit. Nu sunt visător, trăiesc cu realitatea şi doar atunci voi oferi, când voi putea cu certitudine realiza despre valoarea şi adevărul sentimentelor obţinute în schimb. Trăieşte liber, frumos, simplu şi alege din spectrul culorilor, doar acele nuanţe de care ai nevoie, care te fac să pledezi spre genialitate. (Cătălin Ţ.)

Acum, privesc cu ochii îndurerați spre ulițele prăfuite ale copilăriei, care păreau mari și întunecoase în orele amurgului, ce nășteau deasupra orizontului un soare roșu-arzător, ce ne făcea să zăbovim pentru o clipă, admirându-l cum se ascunde grăbit după dealurile scăldate de păduri umbroase. Privesc cu fruntea încrețită de amintiri și emoții, ce-mi inundează sufletul, punându-mă în fața unei lumi de vis, o lume deosebită prin frumusețea și grația sa, prin mirosul ambițios al florilor de tei, prin farmecul ploilor ciobănești, care ne provocau la jocuri îndelungate în băltoace și noroi, exprimând ambițiile celor mai înfricoșători pirați, prin verdele aprins al ierbii, pe care și noi, în rând cu iezii neastâmpărați, zburdam de ne pârâiau călcâile, lăsând urme afundate în huma lutului spălat, prin amintiri care au rămas neuitate în ciuda pașilor grăbiți ai timpului. Atunci, cât de micuți eram și cât de grandioasă și interesantă ne părea lumea, eram în fața unui viitor frumos, plin de promisiuni și fapte remarcabile, care aveau o esență deosebită indiferent de proveniență și sens, eram interesați de plecarea păsărilor, de căderea frunzelor, de înghețul apelor, de răsăritul lunii grațioase prin frumusețea sa, de albastrul aprins al apelor, de culorile curcubeului, de învălmășeala aierului ridicând nori de praf, de îmbătrânirea buneilor și-a părinților, care pentru noi, nu erau decât niște mistere, mistere care promiteau descoperiri și aventuri ce pledau spre dezvoltarea noastră. Nu mai sîntem copii, nu mai avem dreptul să strigăm după mama când ne este frică, nu mai reușim să găsim ore îndelungate pentru a le petrece cu prietenii la joacă, acele jocuri de senzație ce ne-au pus în fața unui început. Trebuie să sculptăm forțat în stânca vieții noastre, pentru a o face blândă și să-i ofere o stare de rafinament și perfecțiune. Trebuie să evoluăm într-un ritm caracteristic nouă, copiilor ce nu mai sânt copii.(Cătălin Ţ.)