Paradoxul omnipotenței

Era așezat în fotoliul din biroul său și se gândea. Se gândea la viața pe care o trăise. La ceea ce făcuse și la ceea ce ar fi putut să mai facă. La toate câte auzise și văzuse. Acum, când timpul pe care îl mai avea de trăit nu mai era foarte mult, toată viața sa îi trecea prin fața ochilor. Încă avea o memorie foarte bună. Primii ani de viață, adolescența, maturitatea și apoi bătrânețea, toate acele imagini își aveau locul lor. În timp ce toate acele secvențe i se derulau în memorie, începea să realizeze că tot ceea ce odată considerase bine, acum părea invers, iar viața pe care o considera trăită corect nu era nici pe departe așa.
Se spune că un om nu trebuie să moară înainte de a fi făcut un copil, de a fi sădit un pom, de a fi săpat o fântână și de a fi construit o casă. În toți anii pe care îi trăise reușise să le facă pe toate. Cu banii pe care îi avea reușise să găsească apă în deșert, finanțase o groază de proiecte legate de împădurire și avea o casă la fel de mare ca și grădina lui Dumnezeu. Și avusese un fiu. Amintirea fiului său era încă atât de vie. N-ar fi putut uita niciodată cum îl dusese în brațe la spital, după ce acesta fusese agresat de câțiva drogați. Plătise cei mai buni doctori din țară pentru a avea grijă de el, dar după trei zile în care fusese în comă nici măcar ei nu l-au mai putut reînvia. Ar fi vrut atât de mult să îl aibă acum pe fiul său alături. Poate el ar fi putut să îi spună ce făcuse greșit. Poate el ar fi știut de ce simțea acel gol în suflet. Dar nu mai era nimeni care să îi fie alături. Toți îl părăsiseră, aparent fără nici un motiv. Acum era doar el și gândurile sale. Și acel gol pe care îl simțea înăuntru.
Nu avusese o copilărie fericită. Învățase de mic copil cât de nedreaptă este lumea și învățase că nu trebuia să se bazeze pe nimeni dacă voia să își atingă scopurile. Avusese doar un singur scop: să ajungă bogat, oricare ar fi fost sacrificiile. Au fost momente când trebuise să treacă peste trupuri omenești pentru a putea merge mai departe. Îi distrusese pe toți cei care voiau să îi stea în cale și nu arătase milă nimănui. De ce ar fi făcuto? Nimeni nu îi arătase milă când el fusese cel la pământ. În cele din urmă devenise bogat, nimic nu îl oprise din drumul său. Realizându-și singurul scop pe care și-l propusese, spera să se simtă împlinit. Și se simțise împlinit, până acum câțiva ani, cel puțin.
De când se pensionase avusese o grămadă de timp. Poate și-ar fi dorit să nu aibă chiar atât de mult, o groază de timp liber însemnând avalanșe de gânduri care îl învălmășeau. Dacă cineva l-ar fi întrebat cu câțiva ani în urmă dacă simțea că dusese o viață completă, ar fi răspuns da fără ca măcar să se fi gândit. Și oricum, toți cei care îl înconjurau considerau la fel. Sau, mă rog, cei pe care îi mai păstrase lângă el, deoarece cei care îl contraziceau de obicei nu duceau o viață foarte lungă. Și totuși, acum când timpul lucra împotriva lui, nu își mai amintea nimic din lucrurile bune pe care le făcuse sau care i se întâmplase. Tot ce mai vedea acum era doar partea negativă a vieții pe care o trăise. Toți acei oameni pe care îi dăduse la o parte pentru ca el să reușească îi treceau prin fața ochilor. Sau toți acei oameni pe care îi folosise pentru propriile interese. Oameni pentru care nu simțise pic de milă și oameni pentru care nu ridicase nici măcar un deget pentru a-i ajuta. Nu făcuse niciodată nimic pentru nimeni. De ce ar fi făcuto? Nimeni nu-l ajutase pe el. Și-i amintea atât de bine pe toți, chiar dacă era atât de bătrân. Oare greșise procedând așa cum o făcuse? S-ar fi putut oare altfel? Erau singurele lucruri care păreau să mai conteze acum și erau lucruri care nu îl lăsau noaptea să doarmă. Îl țineau mereu treaz, de parcă doar găsirea unor răspunsuri la acele întrebări i-ar mai fi asigurat pacea interioară.
Își amintea momentul în care fusese trădat de parcă ar fi fost ieri. Se întâmplase la începutul carierei sale. Abia reușise să își construiască imperiul de afaceri, cu atâta chin și nopți nedormite. Reușise să o facă deoarece nu se bazase decât pe propriile lui forțe. Dar atunci comisese ceea ce se dovedise a fi prima lui eroare. Își oferise încrederea cuiva care nu meritase. Erau atâtea de făcut încât i se păruse că avea nevoie de cineva care să fie lângă el mereu, să îl sfătuiască. Acum că se gândea mai bine, chiar dacă își amintea perfect chipul acelui om, nu-și putea aminti nicidecum numele aceluia. Să se fi început cu litera „L”? Sau să fi fost „S”? Oricum, nu mai conta acum. Cel mai important lucru era că atunci când îl numise adjunct intuiţia îi spusese că nu trebuia să o facă. Şi în cele din urmă se dovedise că intuiţia nu îl minţise. La doar câteva luni de la numirea în funcţie, acel al cărui nume nu şi-l mai putea aminti acum, începuse să comploteze împotriva sa. Nu-i trebui mult timp să afle. El auzea tot. După asta, s-a asigurat că trădătorul nu are să mai trădeze pe nimeni. În momentul acela i se părea că făcuse ceea ce trebuia. Nici măcar nu îl concediase. Pur și simplu îl transformase în propriul său servitor și îi făcuse viața mizerabilă. Îi dăduse ca sarcină să aibă grijă ca oamenii care îl contraziceau să sufere și să își învețe lecția. Acum însă, credea că poate fusese un pic prea crud cu el.
Apoi fusese acea femeie de care se folosise. Ciudat era că acum nu-și mai amintea nici măcar numele ei. Nu se căsătorise niciodată. La drept vorbind, nici măcar nu încercase să construiască o relație cu cineva. Era mult prea ocupat cu afacerile și nu avea timp pentru așa ceva. Cu toate astea, voia din toată inima un fiu. Voia să aibă un urmaș căruia să îi lase munca lui de-o viață, atunci când avea să moară. Nu voia să atragă atenție nedorită asupra sa, așa că își alesese o femeie săracă, când fusese într-o călătorie de afaceri. Deși era săracă, arăta destul de bine, și oricum tot ce voia el era doar un fiu, nu și o relație de lungă durată. Atunci nici măcar nu știuse că ea era căsătorită. Aflase asta doar atunci când o vizitase pentru a doua oară, ca să își ia fiul în îngrijire. Avusese câteva probleme cu soțul acesteia, dar cu banii lui nu fusese greu să îl facă să tacă. Orice putea fi cumpărat cu suma potrivită. Și totuși își amintea și acum atât de bine privirea acelui bărbat. Cu toate că erau săraci și banii pe care el li-i oferise aveau să le fie de mare folos, ochii acelui om parcă îi spuneau cât de josnic procedase. În cele din urmă nici măcar nu mai contase. Fiul său fusese ucis iar el nu putuse să facă nimic pentru a preveni asta. La ce bun îi mai foloseau toți banii lui dacă nu își putuse ajuta nici măcar propriul fiu? Și ca să pună capac la toate, faptul că se folosise de acea femeie se dovedise a fi în zădar. Acum îi părea rău de acea familie.
Apoi, prin fața ochilor trecură toți acei oameni care probabil muriseră din cauza lui, fiind trimiși pe câmpul de bătălie. Nu fusese întru totul vina lui. Sau așa crezuse atunci. Făcuse ceea ce trebuia să facă. Nici măcar nu era el cel care îi trimisese. Fusese o chestie delicată. Țările din orientul mijlociu refuzau să mai continue parteneriatul. Pierderea unor surse de venit uriașe era ceva scos din discuție. Făcuse tot posibilul să rezolve problemele pe cale diplomatică, însă nu reușise. Nu voiau să coopereze. Datorită statutului pe care și-l construise și a influenței pe care o avea, reușise să convingă președintele țării să trimită trupe acolo, pentru a-și rezolva problemele. Desigur, motivul invocat al invaziei fusese cu totul altul și desigur că nimeni nu știa cine fusese în spatele acelei decizii, astfel încât reușise să iasă uscat din apă, atât cu problemele rezolvate, cât și cu imaginea nepătată. Văzuse la știri și în presă cum se raportau zeci și sute de morți zilnic, cu toate astea nu simțise nimic atunci. Nu se învinuia pentru ceea ce făcuse și nici nu își regreta deciziile. După scurt timp, liderii acelor țări reveniseră la masa de discuții și într-un final totul se rezolvase. În sinea lui îi învinuise pe ei pentru toate sufletele care pieriseră. Acum însă i se părea că toți acei oameni muriseră din cauza lui. Muriseră pentru el. În numele său.
În clipa următoare își aminti de un incident care se întâmplase la una din fabricile sale, unde izbucnise un incendiu, cauzat de echipamentul vechi care era folosit, care nu doar îi distrusese fabrica din temelii, dar mai și reușise să se extindă cu o asemenea viteză încât reușise să distrugă aproximativ toate casele din apropiere, care erau toate locuite de către angajații săi, înainte ca pompierii să ajungă măcar la fața locului. La scurt timp de la incendiu își făcuse timp să meargă acolo să vadă dacă mai era ceva de salvat. Fusese în zadar. Tot ce văzuse erau toți acei oameni care rămăseseră fără acoperiș deasupra capurilor. Foștii lui angajați. Acum că își amintea de ei, înțelesese că îi folosise mai mult pe post de sclavi, decât ca angajați. Deschiderea unei fabrici într-o țară din lumea a treia avea avantajele ei, iar faptul că angajații primeau un salariu care nici măcar nu le asigura existența de la o lună la alta era unul din acele avantaje. Erau toți acolo, îngenunchiați în fața lui, implorându-l să refacă fabrica, care fusese singura lor sursă de venit, și nu în ce le din urmă, să le refacă casele, deoarece nu aveau un alt loc unde să meargă. Atunci nu-i trebuise mult timp ca să ia o decizie. Și decizia era că nu avea de gând să facă ceva pentru acei oameni. Nu era vorba că nu își permitea. Banii nu erau o problemă. Toate acele lucrări de reconstrucție nici măcar nu ar fi lăsat urme vizibile în contul său bancar. Era pur și simplu vorba despre rentabilitate. Își făcuse calculele. Și da, era nerentabil să își reconstruiască fabrica împreună cu câteva zeci de case. Nu atâta timp cât putea să reconstruiască doar fabrica, doar că într-o altă țară. Afacerile nerentabile nu erau domeniul său. Și știuse că incendiul se întâmplase din vina sa. Doar el fusese cel care aprobase folosirea acelor echipamente nesigure. Știuse, dar nu făcuse nimic. Nu înțelegea de ce i-ar fi păsat. Îi păsa acum.
Amintirile nu se mai opreau din a-i inunda existența, iar el înțelegea acum, prea târziu, dar înțelegea, care era cauza faptului că se simțea atât de gol. Toți acei oameni din amintirile lui îi dăduseră răspunsul. Ba mai mult, îl condamnaseră pentru ceea ce făcuse. Sau mai bine spus pentru ceea ce nu făcuse. Nu ajutase pe nimeni, chiar dacă nu l-ar fi costat nimic. Se gândise mereu doar la el și nu îi păsase de soarta oamenilor care îl înconjurau.
Dintr-o dată, toate amintirile neplăcute îl părăsiră. Se ridică încet de pe canapea și își șterse o lacrimă de pe obraz. Privind atent la chipul său bătrân, puteai observa un început de zâmbet. Acum știa ce avea de făcut. Fusese atât de orb tot acest timp. Ideea îi venise ca o revelație. Pe cât de simplă pe atât de genială. Avea să își proiecteze chipul pe cer, astfel încât să poate fi văzut de toată lumea.
Oamenii aveau în sfârșit să înțeleagă că lui îi păsa.

    Prin mintea ei se perindau zeci de gînduri care erau în unison cu starea sa sufletească, ambele într-o sincronizare perfectă.  Își tot amintea clipele de groază pe care le trăise parcă ieri, însă de atunci trecuseră deja 5 ani. Timp de atîția ani le avea întipărite în inimă încît deja învățase să trăiască cu ele, nu le considera decît niște fantome a trecutului.
      Era miezul nopții, ceasul sunase ora 00:00,  semn că e timpul să-și reînceapă obiceiul pe care-l dezvoltase de atîția ani. Acest ritual o învățase psihologul său cu care avea întîlniri frecvente, pentru consiliere psihologică si să-și primească medicamentele antidepresive.
        Dintr-odata ușa se deschise brusc, sunetul ușii trîntite de perete se auzise în tot apartamentul. Aylin apăruse în fața oglinzii goală, avea chipul acoperit cu palmele sale mici, vergeturile de pe burtă erau mai accentuate – asemeni valurilor de mare, sînii săi mari pierduseră lupta cu gravitația deja de ceva timp, coapsele sale erau vinete din cauza frigului din apartament așa că Aylin se dăduse mai aproape de lumînări. Părul său devenise rar – îl lăsase să cadă ușor peste sîni și simți pe corpul ei un fior. Acest fior o făcu să tresară în așa mod încît își luase brusc palmele de pe față. Pe chipul său se prelinse ușor o lacrimă caldă care trăda durerea din ochii săi. Într-o fracțiune de secundă  Aylin apucase vazonul cu lalele cumpărate de la o bătrînică, si le aruncase cu ură în oglindă. Oglinda se sparse în sute de bucăți, mirosul de lalele se răspîndise în aer, lumînările se stinseră, acum era doar ea și întunericul.

    - Bună  dimineața, Kerri. Aș dori un pachet de țigări și o cafea.
    - Imediat te deservesc, scumpo, așteaptă un pic, spuse vînzătoarea vădit iritată.

Așteptam pachetul de țigări ca un dependent de droguri care încă nu și-a luat doza, începusem să bat ritmic în tejghea de parcă asta avea s-o facă pe vînzătoare să mă deservească mai rapid. Îi aruncasem o privire nemulțumită, si ea ridicase ușor din umeri. Începusem să mă plictisesc deja, eram sătulă de viață și de oameni, de mutre fericite și mutre nefericite, tot ce doream era o țigară, o amărîtă țigară. În timp ce căzusem pe gînduri vînzătoarea se apropiase și mă atinse pe mână.

      - Ești bine, scumpo? Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți atîta, în perioada asta a anului suntem foarte ocupați, sper că nu te superi, spuse ea grăbită.
    - E  în regulă. Te rog, un pachet de țigări și o cafea.
    - Poftim. Ai auzit ultimile știri?
    - Nu, nu am mai ieșit din casă de o săptămînă, mormăisem eu sub nas.
to be continued, may be