Afară

Afară plouă.
Plouă cu petale de roză, cu versuri în proză,
Cu fluturi în metamorfoză.
Și plouă cu lacrimi și rouă,
Pe-al Terrei sihastru veșmânt, pe-al nostru mormânt,
Pe-un câmp părăsit ce se clatină-n vânt,
Pe-un arbore, verde, dar frânt.

Afară e plin.
E plin ca pocalul cu vin, ca cerul senin,
Ce norii astupă, când vin.
Și dăinuie-n noapte un foșnet,
De viață și moarte, de vorbe deșarte,
De lacrimi vărsate și șoapte,
Și vorbe urmate de fapte.
De firave buze și lapte.

Afară e misterios.
Ca soarele-n sus și în jos, ca flautul ántic de os,
Ca păsări ce cântă duios.
Și trec călători printre nori,
Picioare desculțe prin flori, prin roua din zori,
Prin raze și joc de culori,
Prin zbor de cocori, prin oi și păstori,
Prin vocea ce tace când mori.