De prima oară când părinţii au adus-o pe Shannon Jones pentru consult
la Johns Hopkins, mi-am putut da seama cât de mult îşi iubeau fetiţa în
vârstă de zece luni. Mi-au mărturisit că înainte ca Dumnezeu să-i
binecuvânteze cu Shannon  încercaseră de cinci ani să aibă un copil.
Totul păruse în ordine la naştere şi în primele luni din viaţa micuţei.
Dar pediatrul lui Shannon a observat că oasele capului nu se dezvoltau şi
curând ea a devenit agitată, manifestând multe tulburări de comportament. În
cele din urmă, i-a sfătuit pe părinţi să o aducă la mine pentru o evaluare mai
amănunţită.Am stabilit aşadar, că Shannon suferea de craniosinostoză şi am
explicat părinţilor că deşi creierul ei creştea normal, craniul nu se dezvolta
adecvat. Eram totuşi încrezător  că o voi putea ajuta prin efectuarea unei
dilatări craniene – o operaţie complexă, dar pe care am reuşit să o execut
fără complicaţii de mai multe ori.
În ziua operaţiei totul părea să decurgă normal, până când Carol Jones,
medicul meu asistent, a observat că anestezistul era puţin neliniştit din cauza
valorilor de pe monitoare.
– E ceva în neregulă? a întrebat ea.
– Sunt un pic îngrijorat din cauza tensiunii, a răspuns el.
După doar treizeci de secunde a anunţat:
– Pacienta e în stop cardiac, trebuie să o resuscităm.
Aveam încă operaţia deschisă, cu o porţiune de craniu scoasă, iar
creierul expus. Imediat am folosit nişte cleme absorbante pentru a pune
scalpul la loc şi  închide operaţia astfel încât să putem întoarce copilul şi să
începem resuscitarea cardio-pulmonară. Între timp, tubul endotroheal ieşise,
iar acum trebuia introdus din nou în timp ce resuscitarea continua.
Cinci minute. Zece minute. Cincisprezece minute. După douăzeci de
minute, în timp ce ne uitam cu toţii la linia neîntreruptă de pe monitorul
EKG, cineva m-a întrebat dacă nu ar trebui să o declar moartă. „Să mai
încercăm” am spus şi am continuat să mă rog: Doamne, această familie a
încercat timp de cinci ani de zile să aibă un copil, iar acum acest copil
moare pe masa de operaţie. Te rog, fă ceva!
După douăzeci şi patru de minute am reuşit în sfârşit să obţinem un
semnal pe ecran şi monitor şi într-un mod uimitor la puţin timp după aceea
fetiţa avea deja ritm sinusal. Am trimis-o de urgenţă la terapie intensivă-
pediatrie pentru a o stabiliza. Dar când efectul anesteziei a trecut pupilele lui
Shannon  erau fixe şi dilatate, fără nici o mişcare sau reacţie neurologică.
Mă gândeam: Cum o să le spun părinţilor că fetiţa pe care au aşteptato şi pentru care s-au rugat cinci ani este acum neurologic moartă?
Intrând în mica sală de aşteptare specială pentru părinţii cărora suntem
nevoiţi să le dăm veşti proaste, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că
aceasta este cea mai grea parte a meseriei mele – să fiu obligat să informez
părinţi tineri că micul lor copil a murit sau este pe moarte. Aş prefera să fac
orice altceva.
Dar familia Jones a reacţionat contrar aşteptărilor mele. Erau şocaţi şi
nu le venea să creadă. Plângeau. M-au întrebat dacă mai erau speranţe în
recuperare. A trebuit să fiu sincer: situaţia nu prea dădea semne de
îmbunătăţire, dar de vreme ce mi-au spus că s-au rugat atât demult pentru ca
Dumnezeu să le dea un copil, mi-am pus în cele din urmă mâinile pe umeriilor şi am adăugat: „Dar chiar şi acolo unde întrevedem puţine motive pentru
a spera, Dumnezeu poate face orice.”
Tatăl lui Shannon şi-a ridicat ochii şi a spus:
– Eu cred că Dumnezeu poate face minuni, iar eu o să mă rog pentru a-I
cere una.
– Şi eu mă voi ruga, l-am asigurat eu.
– Deci ne vom ruga.
Şi ştiţi ceva? În mai puţin de douăzeci şi patru de ore pupilele copilului
au început să reacţioneze şi ea a început să se mişte. Toată lumea din secţia
de Terapie Intensivă era nu numai uluită ci şi încântată. Tot spitalul vorbea
de această revenire miraculoasă, iar eu, dintr-o stare de dezamăgire totală
ajunsesem să fiu în al nouălea cer. Shannon Jones înviase.
Dar înainte ca cea de a doua zi să se sfârşească mica pacientă  a început
să aibă probleme respiratorii. Porţiuni din plămânii ei se desprindeau şi
sângerau, iar starea lui Shannon a început să se deterioreze rapid. Înainte de
a pleca acasă specialistul mi-a spus că şansele de a supravieţui până
dimineaţă erau de mai puţin de cinci la sută.
Conducând spre casă mă rugam „Doamne, ne-ai răspuns la rugăciuni şi
ai adus-o înapoi pe Shannon doar pentru a muri din altă cauză? Ai lucrat
minunat, toţi vorbeau despre tine şi despre minunea pe care ai făcut-o. Nu
mai înţeleg nimic.”
Eram încă necăjit când am ajuns acasă. Am mers la culcare repede
pentru că dimineaţa următoare trebuia să prind un avion la ora 7:00 pentru a
merge la o conferinţă în Ohio, la Facultatea de Medicină. Pe la ora 3:00 eu şi
Candy am fost treziţi de fiul nostru mai mic,  Rhoeyce care avea o criză
puternică de astm. Curând după ce Candy a plecat cu el la urgenţă pentru a
primi tratamentul adecvat, am fost trezit de un  telefon de la reanimarea de
pediatrie de la Hopkins care mă anunţa că ultimul segment din plămânii lui
Shannon s-a rupt, urmând să moară în câteva minute. Eram rugat să merg şi
să fiu alături de părinţi.
Era aproape 4:00 dimineaţa, iar avionul decola la 7:00. Am hotărât să
mă scol, să-mi fac bagajele şi în drum spre aeroport să trec şi pe la spital.
Dar înainte de a ieşi pe uşă am primit un alt telefon de la spitalul de urgenţă
care mă înştiinţa că nu puteau să-i dea de capăt astmei lui Rhoeyce. Aşadar a
trebuit să aranjez ca să fie transportat cu o ambulanţă la Johns Hopkins.
Imediat ce am terminat de  făcut toate cele necesare venise vremea să plec
spre aeroport. Când avionul decola Rhoeyce se afla în afară de orice pericol,
dar nu avusesem totuşi timp să trec să stau de vorbă cu părinţii lui Shannon.
Imediat ce am aterizat în Ohio am sunat la Terapie Intensivă-pediatrie,presupunând că Shannon a murit şi pentru a vedea dacă puteam vorbi cu
părinţii măcar înainte de a pleca din spital.
Dar medicul de la reanimare mi-a spus: „Copilul nu a murit, şi nu
numai că nu a murit, dar din nu ştiu ce cauză plămânii ei şi-au revenit la
normal. Copilul şi-a revenit.”
M-am întors în Baltimore cam pe miezul nopţii dar am mers direct la
spital să-mi vizitez fiul care acum se simţea mult mai bine. Apoi am trecut la
Terapie Intensivă pentru a o vedea pe Shannon care şi-a revenit repede şi în
mai puţin de câteva zile plămânii ei erau vindecaţi până acolo încât a fost
scoasă de pe ventilator.
Prima dată şi-a revenit după o moarte cardiacă. Acum îşi revenea după
o moarte pulmonară. Am fost atât de mişcat  încât m-am rugat Domnului şi
i-am spus: „E extraordinar!”
Dar staţi, încă nu s-a terminat!
Specialiştii în recuperare şi pediatrul neurolog au venit să o consulte pe
Shannon şi au comunicat  părinţilor că creierul fiicei lor fusese atât de
solicitat în timpul celor două crize încât era oarbă, surdă şi niciodată nu va fi
reabilitată complet.
Târziu în acea zi, pe când îmi făceam runda obişnuită, vizibil afectaţi,
părinţii mi-au adus la cunoştinţă această evaluare. Tatăl lui Shannon a
recunoscut: „Îmi venea să le dau doi pumni acelor doi doctori! E clar că
habar nu au cu se situaţie au de-a face.” Şi nu l-am învinuit; după toate câte
se întâmplaseră nu puteam să ne dăm bătuţi tocmai acum.
În după-amiaza zilei următoare trebuia să merg în California la
Institutul Naţional de Sănătate. Când m-am întors după trei zile şi am mers
să o văd pe Shannon, ea era în stare să mă urmărească cu privirea prin salon,
putând la fel de bine să mă şi audă.
Specialistul în recuperare avusese dreptate cel puţin într-un sens:
Shannon nu era un candidat pentru exerciţiile de recuperare…..pentru că a
plecat acasă fără să necesite trecerea  prin această etapă.
Porţiunea de craniu pe care nu am avut timp să o punem la loc a crescut
de la sine. Şi fiindcă nu am terminat prima operaţie, fetiţa a fost supusă unei
intervenţii ulterioare pentru a-i mări în continuare cutia craniană. Totul a fost
bine a doua oară, iar Shannon Jones este astăzi un copil absolut normal.
Pentru mine, povestea lui Shannon este un exemplu uimitor a modului
în care Dumnezeu lucrează astăzi în acelaşi fel în care lucra şi în timpurile
biblice. A readus la viaţă de două ori acest copil, apoi i-a redat văzul şi
auzul. Nu a existat nici o explicaţie medicală pentru ceea ce se întâmplase.
Cel puţin ştiu că eu unul nu am nici un merit. Aşa că de câte ori îmi aduc
aminte de Shannon Jones îmi repet lecţia primită cu acea ocazie: mai multdecât să-mi dezvolt calităţile de chirurg nu am puterea să fac nimic. Trebuie
să am un plan de acţiune, trebuie să-l pun în mişcare şi îmi trebuie metode
pentru a-l face să funcţioneze. Odată ce am făcut tot ceea stă  în puterile
mele, pentru restul trebuie să mă încred în Dumnezeu.
Acea experienţă cu Shannon Jones a avut un efect profund asupra
credinţei mele în Dumnezeu.

În loc să-L consider pe Dumnezeu un personaj celest ce îmi strică
mereu cheful  cu dorinţa Sa de a pedepsi mereu oamenii pentru fiecare faptă
rea, acum Îl văd pe Dumnezeu Creatorul care doreşte ce este mai bine pentru
noi. Am ajuns la această concluzie după nenumărate experienţe din viaţa
mea şi văzând cum lucrează şi în vieţile altora.
Unul dintre exemplele memorabile este acela al  unei paciente –
Cynthia  Calynton. Această fetiţă de nouă ani suferea de o tumoare denumită
cranio-faringiomă. Înainte de a se prezenta la cabinetul meu, mai fusese
operată de câteva ori. Această tumoare era ca un monstru; nimeni nu putea
să o îndepărteze. S-a încercat şi o extirpare prin iradiere dar fără succes.
Nimic nu părea să aibă vreun efect. Am operat-o chiar eu de vreo câteva ori,
încercând să o scot, dar fără nici un rezultat.
Când am operat-o a treia oară am reuşit să extirpăm cea mai mare parte
şi la sfârşitul operaţiei situaţia era destul de încurajatoare. Unul dintre
chirurgii mai în vârstă, care opera alături de mine a spus: „Mai este o singură
porţiune din tumoră rămasă înăuntru”. I-am spus să treacă la treabă şi să o
scoată, dar curând s-a dovedit că restul de tumoră era pe post de dop, pentru
că exact când am început să tăiem, totul a explodat ca şi când cineva a pus în
funcţiune un hidrant. Sângele ţâşnea de la baza creierului atât de repede,
încât nu puteam face faţă cu două aspiratoare ce funcţionau la maxim.
Pierdeam pacientul sub ochii noştri.
Am început să îndes vată şi orice găseam la îndemână, încercând să
opresc hemoragia. Creierul se bomba ieşind pur şi simplu  în afara craniului,
încât eram nevoiţi să-l împingem cu mâinile înăuntru în  încercarea de a
închide operaţia.  Când am terminat cu cusutul, pielea  se umflase ca un
balon gata să explodeze.
Am trimis-o pe Cynthia la Terapie Intensivă unde  credeam că o să
moară în câteva ore, dacă nu minute. Dar speram să am răgazul să vorbesc
cu mama ei, să o pregătesc pentru ca moartea copilului ei să nu fie un şoc. Am povestit mamei ce se întâmplase. I-am spus că pupilele fetiţei erau
fixe şi dilatate. Creierul se umflase atât de mult, încât pielea era întinsă ca
membrana unei tobe. Nu avea loc nici un fel de circulaţie şi se părea că fiica
ei nu va mai avea mult de trăit.
În acest moment, mama a izbucnit:
– E imposibil să nu existe nici o speranţă!
Era unicul ei copil.
– Trebuie să fie vreo speranţă. Nu-mi daţi nici măcar zece la sută?
Am dat din cap.
– Nu.
– Nici măcar unu la sută? Spuneţi-mi că există o şansă de unu la sută.
Doar unu al sută.
– Nu există, i-am spus.
– Nici o zecime dintr-un procent?
– Uite, i-am spus, singurul lucru pe care vi-l pot spune este să vă rugaţi
cât de fierbinte puteţi şi să cereţi tuturor cunoştinţelor să se roage la fel de
puternic. Eu promit că o să mă rog şi eu. Şi dacă toţi vom face aceasta, s-ar
putea să existe o foarte mică şansă posibilă.
Îmi amintesc cum am ieşit din camera de aşteptare şi, îndreptându-mă
spre birou şi închizând uşa, am spus: „Doamne, în Biblie ai înviat oameni
din morţi. Nu ţi-am cerut niciodată până acum să învii pe nimeni. Dar
această fetiţă este moartă. Este singurul copil pe care îl are mama ei. Dacă
întrevezi Tu vreo posibilitate de a o aduce înapoi chiar şi pentru puţin timp,
Ţi-aş fi foarte recunoscător!”  Timp de câteva ore m-am tot rugat pentru acel
copil.
A doua zi m-am dus să o văd pe Cynthia, dar nu era nici o schimbare.
Ziua următoare am vizitat-o din nou. De data aceasta cei de la reanimare miau spus: „Ştiu că vă încredeţi cu putere în Dumnezeu şi în totul. Dar, Dr.
Carson, această fetiţă are creierul mort. Neurologii au consultat-o şi sunt de
părere că ar trebui să  deconectăm aparatele ce o menţin în viaţă.”
Eu le-am răspuns: „Haideţi să mai aşteptăm o zi, până mâine”.
Am fost cu toţii de acord să o deconectăm  ziua următoare. În acea
noapte m-am rugat din nou. Ziua următoare, chiar când ne pregăteam să
întrerupem aparatele, Cynthia a mişcat un deget. Personalul era înmărmurit.
Am lăsat aparatura în funcţiune încă câteva zile şi a început să se mişte mai
mult. În final, a fost dusă în secţia de recuperare şi la puţin timp după aceea
a putut să meargă acasă, având capacităţile vizuale şi neurologice în perfectă
stare de funcţionare. A mai trăit între doi şi trei ani după  aceea, până când
tumora a reapărut şi în cele din urmă a murit. Dar în acest răstimp, mama eia mai avut un copil – o fetiţă frumoasă şi sănătoasă.  Astfel a găsit mai uşor
pacea şi a acceptat mai repede pierderea Cynthiei.
Ezit uneori să povestesc întâmplări ca cele cu Shannon sau Cynthia
pentru că mi-e teamă ca nu cumva oamenii să aştepte să se întâmple minuni
de fiecare dată. Nu în fiecare zi are loc o minune. Nu  ştiu de ce.
Nu ştiu de ce Cynthia a mai trăit doar câţiva ani şi de ce Dumnezeu nu a
vindecat-o complet.  Nu ştiu de ce unii pacienţi mor indiferent cât de
fierbinţi sunt rugăciunile înălţate pentru ei. Dar cazuri ca cel al lui Shannon
şi al Cynthiei, plus patruzeci şi şapte de ani de experienţă de viaţă m-au
învăţat că pot să mă încred în Dumnezeu chiar dacă nu am răspunsuri la
toate întrebările.
Sunt doar un neurochirurg. Nu le pot şti pe toate. Şi din fericire, nici nu
trebuie să le ştiu pe toate, pentru că din înţelepciunea lui Solomon am aflat:
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!”
Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că totul se află sub controlul lui
Dumnezeu. Trebuie să căutăm să facem voinţa Sa şi să înţelegem viziunea
Sa, căutând o relaţie cu El şi Cuvântul Său. Când vom începe să vedem
lumea prin ochii Săi plini de dragoste şi compasiune, ne vom vedea şi pe noi
înşine într-o lumină reală ca făcând  parte din planul Său.
Atunci şi numai atunci, vom începe să înţelegem cu adevărat  ce
înseamnă Imaginea de Ansamblu.