• Pentru a posta curiozităţi, statistici şi informaţii inedite despre diverse lucruri.

• Pentru a ne lărgi universul cunoştinţelor.

• Pentru a fi la curent cu ce ne înconjoară.
  ÎnchideЗакрыть

Atmosfera Evului Mediu s-a păstrat în anumite zone ale Europei, în unele orașe rămase aproape neschimbate de secole. Catedralele gotice, clădirile vechi și străzile pavate cu piatră cubică - deși multe din ele au fost renovate între timp, cu scopul conservării lor - arată astăzi la fel cum arătau, spre exemplu, în anii marii epidemii de ciumă din secolul al XIV-lea. Haideți să vedem, așadar, care sunt cele mai frumoase orașe medievale ale Europei.
Bruges, Belgia


York, Marea Britanie

Carcassonne, Franța

Dubrovnik, Croația

Praga, Cehia

1. Aproape două milioane de oameni au luat parte la ceremonia de înmormântare a lui Victor Hugo, în 1885.
2. Arthur Conan Doyle, autorul celebrelor povestiri cu Sherlock Holmes, era de profesie oftalmolog. S-a apucat de scris pentru că nu-i ajungeau banii.
3. Autorul trilogiei Stăpânul inelelor, J. R. R. Tolkien, era un şofer foarte nepriceput, sforăia într-atât de tare încât era nevoit să înnopteze în baie pentru a nu o deranja pe soţie şi ,de asemenea, era un francofob înverşunat – ura francezii începând de la Wilhelm Cuceritorul.
4. Balzac considera că ejacularea era un consum de energie artistică, deoarece sperma era percepută drept un lichid cerebral. Odată, discutând cu o amică, scriitorul a exclamat cu amărăciune: Azi dimineaţă am pierdut un roman!

5. Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost atât de îndurerat de moarte fiicei lui încât s-a îndreptat spre spritism. Se spune că planul palatului pe care i l-a ridicat mai apoi fiicei i-ar fi fost dictat în timpul şedinţelor de spiritism de către Iulia.
6. Bogdan Petriceicu Haşdeu şi-a început cariera literară scriind în limba rusă.
7. Casanova a scris 42 de cărţi. Printre acestea se numără o traducere a Iliadei în italiană, câteva cărţi de istorie, una de science fiction în care anticipează avionul, televizorul şi maşina şi 12 volume de memorii.
8. Cea mai scumpă carte vândută vreodată a fost un exemplar din Canterbury Tales de Chauser din 1477. Aceasta a fost scoasă la licitaţie în 1998 şi vândută cu peste 4,6 milioane de lire sterline.
.
9. Charles Dickens dormea şi scria întotdeauna cu faţa spre nord.
10. Cu excepţia lui William, toţi membrii familiei Shakespeare au fost analfabeţi.
11. Cum pe vremea aceea nu existau nici maşini de scris şi nici calculatoare, soţia lui Tolstoi a trebui să copieze de mână tot romanul Război şi Pace. De 7 ori!
12. Don Quixote este cel mai bine vândut roman din lume. Până în prezent au fost comercializate peste 500 de milioane de exemplare. Al doilea pe listă ar fi Povestea a două oraşe, de Charles Dickens.
13. E.A. Poe s-a căsătorit cu o verişoară de-a sa care avea doar 13 ani.
14. Emily Dickinson, cea mai mare poetă a Statelor Unite, nu a publicat decât 7 poeme de-a lungul vieţii ei. Ieşea arareori din casă, iar majotitatea membrilor familiei sale nu ştiau că ea scrie.
15. Ernest Hemingway s-a sinucis la 61 de ani. Nu a fost însă singurul din familia sa care a recurs la acest gest. Atât tatăl cât şi fratele său şi sora sa s-au sinucis.
16. Fantomele apar în patru piese de teatru shakespeariene: Iulius Cezar, Hamlet, Richard al III-lea şi Macbeth.
17. Franz Kafka era veşnic nemulţumit de cum arăta, așa că se dezbrăca complet foarte rar – de exemplu, deşi credea că spa-urile nudiste îi vor face bine la sănătate, nu îşi dădea niciodată pantalonii jos.
18. Gabriel Garcia Marquez a refuzat în repetate rânduri ca magistralul său roman Un veac de singurătate să fie ecranizat.
19. Hans Christian Andersen, cunoscut pentru basmele sale, era homesexual.
20. Honore de Balzac adora cafeaua – în decursul unei zile el consuma circa 50 de ceşti de cafea tare, turcească. Dacă nu avea posibilitatea să fiarbă cafeaua, scriitorul sfărâma nişte boabe şi le mesteca .
21. În 1939 scriitorul american Ernest Vincent a scris un roman de peste 51.000 de cuvinte, niciunul conţinând litera e.
22. În fiecare an în Statele Unite se publică peste 50.000 de titluri noi.
23. În intreaga sa carieră de pilot, Saint-Exupéry a suferit 15 accidente aviatice.
24. În Mizerabilii, Victor Hugo foloseşte o frază lungă de 823 de cuvinte.
25. În S.U.A. în fiecare secundă sunt cumpărate 57 de cărţi.
26. În Spania se publică anual mai multe cărţi decât au fost traduse în toate ţările arabe în ultimi 500 de ani.
27. În timpurile în care Marquez abia îşi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie şi nu de puţine ori a fost nevoit să înnopteze în bordeluri.
28. Iniţial, Ray Bradbury şi-a numit romanul Farenheit 471,’ Pompierul’.
29. Iulia Haşdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, a fost un copil-minune care la 11 ani a absolvit Colegiul Naţional Sfântul Sava şi, in paralel, Conservatorul de muzică din Bucureşti, iar apoi a studiat la Sorbona. La 17 ani a reuşit să publice un volum de poezii în franceză.
30. Jack London este considerat ca fiind primul scriitor care a devenit bogat exclusiv de pe urma cărţilor sale. Asta după ce a fost refuzat de nu mai puţin de 600 de ori şi era să se lase de scris după ce a primit doar 5 dolari pentru prima sa povestire acceptată.
31. Lev Tolstoi a suferit de cazuri grave şi frecvente de depresie, şi, în cele din urmă, a devenit un ascet rătăcitor în cursul vieţii sale octogenare. Tragic, el a murit după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie, plecând în mierzul nopţii şi în mijlocul iernii spre gară.
32. Lev Tolstoi era un Don Juan în timpurile sale. A rămas celebru pentru ceea ce a făcut în noaptea nunții sale cu Sophia Behrs (în vârstă de 18 ani): a obligat-o să-i citească jurnalele întreaga seară pentru a o pregăti cu obiceiurile lui sexuale şi a-și mărturisi toate aventurile amoroase pe care le avuse până atunci.
33. Liviu Rebreanu a creat personajul lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor inspirându-se din viaţa familiei sale. Personajul principal este, de fapt, o copie destul de fidelă a fratelui său, Emil, spânzurat la Ghimeş în 1917.
34. Lui Edgar Allan Poe îi era frică de întuneric. Posibil, una din cauzele care a dus la această fobie a fost faptul că în copilărie viitorul scriitor a invăţat… în cimitir.
35. Marin Preda nu scria niciodată cu pixul sau creionul. Scria cu un stilou cu peniţa de aur, care după moartea lui nu a mai funcţionat niciodată. Peniţa era tocită mai mult într-o parte şi pentru a scrie cu el trebuia să ştii cum să îl ţii şi în ce poziţie să îl apleci, dar nimeni nu a reuşit să îl facă să scrie.
.
36. Prima povestire poliţistă scrisă vreodată i-a aparţinut lui E.A. Poe. În Crimele din Rue Morgue, acesta îl introduce pe detectivul Auguste C. Dupin.
37. Primul dicţionar în engleză a fost scris de Noah Webster. I-au trebuit 36 de ani ca să-l termine.
38. Primul roman american din care s-au vândut mai mult de 1 milion de copii a fost Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe. Aceasta stătea la o casă depărtare de Mark Twain.
39. Primul scriitor care a terminat (l-a dictat, de fapt) un roman la o maşină de scris a fost Mark Twain.
40. Prizonierii din Brazilia îşi pot reduce sentinţa dacă se apucă de citit cărţi. Pentru fiecare carte citită li se scad 4 zile din sentinţă. Din păcate nu li se pot scădea mai mult de 48 de zile într-un an.
41. Romanul Anna Karenina are peste 800 de pagini, dar a fost publicat iniţial sub forma unui foileton.
42. Romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, conţine aproximativ 1,7 milioane de cuvinte.
43. Romanul Mândrie şi prejudecată de Jane Austen s-a numit iniţial Primele impresii.
44. Să ucizi o pasăre cântătoare este singurul roman scris de Harper Lee. Cu toate acestea a câştigat premiul Pulitzer şi a stat timp de 88 de săptămâni pe lista best seller-urilor.
45. Scriitorul belgian Georges Simenon este unul dintre cei mai prolifici autori. Timp de mai multe zeci de ani, obişnuia să termine o carte la fiecare 11 zile. A publicat peste 530 de cărţi, majoritatea sub pseudonim.
46. Scriitorul şi omul politic român Ion Ghica a fost guvernator al insulei Samos (unde a trăit Pitagora).
47. Se estimează că 14 cuvinte noi sunt înglobate în limba engleză zilnic.
48. Şi vremea e ca să ucizi, romanul de debut al lui John Grisham, a fost refuzat de 28 de ori înainte de-a fi publicat.

49. Toţi banii obţinuţi de James M. Barri de pe urma cărţii Peter Pan au fost donaţi unui spital.
50. Voltaire leşina ori de câte ori mirosea trandafiri.
51. William Shakespeare a inventat peste 1.700 de cuvinte.
52. Cea mai bine vândută carte din sec. al XV-lea este un roman erotic numit Povestea a doi iubiţi, scris de Papa Pius al II-lea.
53. Poetul englez Byron (1788-1824) era într-atât de îndrăgostit de civilizaţia elenă încât s-a dus în Grecia să lupte împotriva turcilor în războiul grec pentru independenţă. Acolo s-a procopsit cu o răceală care i-a fost fatală. Grecii îl consideră un erou naţional.
54. Există o serie de scriitori care obişnuiau să scrie stând în picioare. Printre aceştia se numără: Ernest Hemingway, Thomas Wolfe, Lewis Carroll, Vladimir Nabokov şi Philip Roth.
55.  Până să ajungă unul dintre cei mai bogaţi scriitori ai vremii, Jack London a trăit în sărăcie, schimbând mai multe slujbe: fermier, vânzător de ziare, marinar, pirat, căutător de aur ş.a.m.d. Din pricina vagabondajului a ajuns de mai multe ori la închisoare.
56. Fyodor Dostoevsky era un cartofor împătimit şi adeseori scria pentru a-şi putea plăti datoriile.
57. Cel mai mare creier din lume (al unei persoane normale) i-a aparţinut scriitorului rus Ivan Turgheniev. Creierul acestuia cântărea aproape două kilograme.
58. Tolstoi avea mai bine de 2 metri înălţime şi iubea să joace cărţi. Pe bani. Odată, după un joc care-a durat trei zile şi două nopţi, a reuşit să-şi piardă casa.
59. Ernest Hemingway suferea de peirafobie – teama patologică de-a vorbi în public.
60. Byron suferea de ‘nebunie afectivă’. În timpul şedirii în Veneţia se zvoneşte că ar fi avut în jur de 250 de amante. Într-un an.
61.  Charles Dickens avea ca hobby… hipnoza. Nu de puţine ori a încercat s-o adoarmă astfel pe soţia sa.
62. Oscar Wilde şi-a petrecut doi ani în închisoare pentru… sodomie.
63.. Lewis Carroll suferea de vreo 20 de boli diferite. Există printre exegeţi suspiciunea că el ar fi fost de fapt Jack Spintecătorul.

Однажды Антти Рако 72-летнему шоферу из Финляндии пришла идея построить лимузин из груды железа, лежавшего у него в гараже. Свое детище он назвал - FinnJet. Машина ездит на 8 колесах, в салоне 10 сидений, а ее вес составляет 3,4 тонны. Внешний вид лимузина напоминает космический корабль.

Антти Рако рассказывает, что идея создания авто пришла ему, еще когда он держал автосалон и занимался ремонтом машин. В 1984 году Антти собрал свой первый автомобиль из трех фургонов GMC. Для создания FinnJet конструктор посетил все окрестные свалки и собрал там более чем 40 различных декоративных деталей, в том числе это были капот и крылья Chrysler Imperial. Лимузин собирался в течение 6 лет.

FinnJet всегда пользуется популярностью у автолюбителей. Поэтому многие мероприятия не обходятся без экстравагантного лимузина. Авто было представлено в Хьюстоне на соревнованиях Art Car Parade, где лимузин дважды занимал первое место. В Европе автомобиль был продемонстрирован на Essen Motor Show. Кроме того, лимузин несколько раз становился призером других конкурсов.

FinnJet представляет собой настоящий дом на колесах, оснащенный 86 фарами, 36 зеркалами, а также двумя реактивными двигателями, снабженными выхлопными трубами. В салоне есть много удобств: микроволновая печь, телевизор, холодильник, кондиционер и даже мини-сауна.
Сегодня Анти хочет продать свое творение, так как ему стало затруднительно ездить за рулем. Оригинальный автомобиль выставлен на продажу в начале прошлого года стоимостью 950 тысяч долларов.

Toata intamplarea a avut loc in septembrie 1918, in nordul Frantei. Razboiul urma sa se termine pe 11 noiembrie, insa o ultima batalie puternica era in desfasurare la acea vreme: ofensiva de la Meuse-Argonne. A fost unul dintre cele mai mari conflicte ale Primului Razboi Mondial si a tinut 47 de zile, pana la incheierea armistitiului. Peste un milion de soldati ai fortelor aliate au fost implicati, iar peste 25.000 de americani au murit pana la sfarsitul acestei lupte.

Un grup de 500 de soldati americani, condus de maiorul Charles Whittlesey, era prins intr-o mica adancime la baza unui deal, fiind inconjurat de germani. Dupa prima zi mai ramasesera in viata doar 200 de soldati. Situatia a devenit si mai grava dupa ce prietenii lor americani, nestiind locatia exacta a colegilor, au inceput sa traga exact in directia lor.

Maiorul Whittlesey le-a trimis 2 mesaje prin intermediul porumbeilor calatori, cerand ajutor, insa amandoua pasarile au fost ucise de nemti. Intre timp, atacul americanilor asupra .. americanilor a continuat. Ultimul porumbel calator, pe nume Cher Ami, a fost eliberat in aer cu un mesaj disperat: "Suntem de-a lungul drumului, paralel cu 276.4. Propria noastra artilerie executa un baraj de foc direct spre noi. Pentru numele lui Dumnezeu, opriti-l!"



Imediat cum Cher Ami a zburat, germanii au inceput sa traga spre el. A fost nevoie de 25 de minute pentru ca pasarea sa zboare prin ploaia de gloante pe o distanta de 40 de kilometri, ca sa atinga liniile aliatilor. Cand a ajuns, Cher Ami avea o rana in piept si ramasese doar cu un ochi. Un picior era atat de afectat incat mai atarna doar de tendon. Iar mesajul de ajutor, pus intr-o cutiuta de metal, era fixat chiar de acel picior rupt, care atarna ...

Aliatii au oprit imediat focul, iar intr-un final au reusit sa strapunga liniile inamice.

Cei 197 de oameni, salvati de porumbelul Cher Ami, s-au asigurat apoi ca mica pasare primeste cele mai bune ingrijiri medicale si i-au cioplit din lemn un picior, care sa-l inlocuiasca pe cel rupt. Armata franceza i-a acordat lui Cher Ami medalia "Croix de guerre", iar porumbelul erou a fost vazut personal de generalul Pershing, in calatoria sa de intoarcere in SUA.




Cher Ami a murit un an mai tarziu din cauza complicatiilor aparute in urma ranilor si a fost impaiat, fiind expus la muzeul Smithsonian din Washington DC.

Так часто, когда ты что-то покупаешь (обувь, электротехнику, сумочки и т.д.), в придачу к этому ты получаешь еще и маленький пакетик, на котором написано «Силикагель». Внутри его содержится силикагель — гранулированное вещество, которое впитывает влагу, и таким образом защищает твой товар от повреждения. В большинстве случаев мы просто выбрасываем эти пакетики, потому что не знаем, что с ними можно действительно сделать. При этом они могли бы пригодиться. Доказательство — 10 полезных приемов далее.

1. Мобильный намок
Если ты намочил свой мобильный или даже «искупал» его, просто выключи устройство, вытащи аккумулятор и сим-карту, а после положи его на всю ночь в сосуд с силикагелем. Он впитает всю влагу.

2. Затхлая одежда
Если твои вещи после отпуска все еще влажные, положи в чемодан пару пакетиков силикагеля — и затхлого запаха как не бывало!

3. Спортивная сумка с неприятным запахом
Запах спортивной сумки и шкафчика для переодевания в спортзале — конечно, не из приятных. Если в сумке у тебя будут несколько пакетиков силикагеля, то в любом случае запах хоть чуть-чуть, но улетучится.

4. Запотевшая линза фотоаппарата
Линзы камеры могут запотеть, например, когда ее переместить из холода в тепло. И тут же эти волшебные пакетики придут на помощь! Например, ты можешь положить их в чехол для фотоаппарата. Или в критических случаях (как с мобильным телефоном) повторить процедуры, описанные в пункте 1.

5. Хранение семян
Если в доме есть распечатанные пакетики с посевным материалом, нужно очень тщательно следить за тем, чтобы за зиму они не подсырели. Но это вовсе не проблема, если взять герметическую посудину, положить туда пакетики с семенами и силикагелем. Вуаля! Проблема решена!

6. Сушение цветов
Цветы можно быстрее подсушить, если их завернуть в бумагу с одним или несколькими пакетиками силикагеля.

7. Хранение фотоснимков
Ты хочешь дольше наслаждаться яркими воспоминаниями, запечатленными на старых фотографиях? Оставь в картонной коробке пакетик силикагеля вместе со снимками. Так они не будут склеиваться.

8. Уход за столовым серебром
Силикагель защитит доброкачественное серебро — столовое или ювелирное — от налета. Пакетик силикагеля в выдвижном ящике на кухне или в шкатулке для украшений — и вопрос закрыт. И ржавчина не тронет изделия из других металлов, если использовать этот абсорбент.

9. Лезвие для бритвы
Лезвия для бритвы постоянно находятся в контакте с водой, от чего ржавеют и тупеют. Что ты можешь сделать, чтобы предотвратить это? Храни их вместе с этим волшебным веществом в пластиковой коробке — они прослужат тебе значительно дольше.

10. Ветровое стекло
Чем больше пакетиков силикагеля будет на панели приборов твоей машины, тем менее запотеет ее ветровое стекло.

И хорошо же узнать столько полезной информации, не так ли? Самое лучшее — ты получаешь этот безотказный абсорбент бесплатно. Ну, почти бесплатно, если не считать товар, который ты покупаешь. Да, кстати: если пакетики влажные, то ты можешь чуть-чуть подсушить в духовке. Но будь осторожен: они высохнут только при 120-150 градусах.

Serialului „Game of Thrones/ Urzeala tronurilor“ a atras foarte mulţi fani de partea producţiei, aceştia fiind impresionaţi de firul narativ, dar şi de complexitatea personajelor. Dar există posibilitatea ca poveştile fanstice să aibă un corespondent în realitate? Sau unele personaje să aibă similitudini cu figuri istorie? Publicaţia „Time“ a analizat cele două aspecte.

Margareta de Anjou - Cersei Lannister

Personajul Cersei Lannister are foarte multe similarităţi cu Margareta de Anjou, fosta soţie a regelui Henric al VI-lea al Angliei din 1445 până în 1471. Destul de tinere, cele două s-au căsătorit pentru a crea o alianţă politică: căsătoria personajului Cersei a unit casele Lannister şi Baratheon, în timp ce căsătoria realizată de Margareta a dus la pacea dintre Anglia şi Franţa. Mai mult, ambele femei au condus atunci când soţii lor nu au putut. Cersei a condus din umbră Debarcaderul Regelui, în timp ce Robert era la vânătoare şi se culca cu alte femei, iar Margareta a condus Anglia atunci când Henric nu a fost în stare. În cazul ambelor femei au existat zonuri cu privire la originea copiiilor acestora. În cazul lui Cersei, foarte mulţi au speculat, pe bună dreptate, că Jamie este tatăl copiilor ei, în timp ce în cazul Margaretei au existat voci care spuneau că Edward nu ar fi fost fiul regelui din moment ce acesta înnebunise. Ambele personaje au avut copii destul de violenţi, Joffrey era un sadic recunoscut, iar despre Edward se spunea că se gândea „doar cum să taie capete şi să producă conflicte“. Cei doi fii au murit în moduri groaznice: Joffrey a fost otrăvit, iar Edward a fost ucis în bătălia de la Tewkesbury, fiind decapitat. Cea mai ciudată similitudine între cele două? Cersei face parte din clanul Lannister, Margaret din Casa de Lancaster.

Anne Boleyn - Talisa Stark

Atât Talisa Stark, cât şi Anne Boleyn, a doua soţie a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, au rupt mariaje care au dus la destrămarea unor imperii. Robb Stark trebuia să se căsătorească cu una dintre fiicele lui Walder Frey, dar a încălcat promisiunea pentru a se căsători cu Talisa din dragoste, ceea ce a dus la moartea lui Robb, a Talisei şi a Doamnei Catelyn Stark, la Nunta Roşie.
Anne Bolyn l-a sedus pe Henric al VIII-lea în timp ce acesta era căsătorit cu Caterina de Aragon, ceea ce l-a determinat pe rege să declare Anglia independentă de Biserica Catolică pentru a obţine anularea căsătoriei, Papa semnând sentinţa de excomunicare împotriva regelui. Ca rezultat al căsătoriei Annei cu Henric şi al excomunicării, a avut loc prima ruptură dintre biserica din Anglia şi Roma, iar biserica din Anglia a trecut sub controlul regelui.

Maria I a Angliei – Melisandre

Pe lângă frumuseţe, ambele personaje aveau o plăcere în a ucide oamenii care nu erau de acord cu religia lor. În sezonul patru, Melisandre a ars trei membri ai casei Stannis după ce au refuzat să-şi distrugă idolii şi să se supună Zeului Luminii. Până la sfârşitul domniei, Maria I a Angliei, cunoscută şi sub numele de Maria Tudor dar şi pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului, a executat aproximativ 300 de opozanţi religioşi, de aici primind porecla de „Bloody Mary“ („Maria Sângeroasa“).

Elisabeta I a Angliei - Daenerys Targaryen

Cele două femei erau unele dintre cele mai bine înarmate (forţa armatei marine, respectiv dragoni) şi dornice de a avea putere. Daenerys a fost căsătorită cu Khal Drogo, dar după moartea lui a devenit singura stăpână. Regina Elisabeta era cunoscută sub numele de „Regina Fecioară“, ea fiind al cincilea şi ultimul monarh al casei Tudor. Ea a primit multe cereri de căsătorie, dar în ciuda ofertelor a refuzat, iar Casa Tudor s-a stins odată cu ea. Ambele au hotărât să nu se mai căsătorească doar pentru a putea să îşi extindă puterea: Daenerys a vrut să redobândească Tronul de Fier, iar Elisabeta a dorit lărgirea influenţei Angliei.
Totodată, Elisabeta şi Daenerys şi-au pedepsit consilierii apropiaţi după ce aceştia le-au trădat. Daenerys l-a alungat pe Jorah Mormont după ce a descoperit că acesta o spiona, iar Elisabeta l-a executat pe consilierul său apropiat Robert Devereux, conte de Essex, după ce a încercat să organizeze o rebeliune.

Ioana d’Arc - Brienne de Tarth

Brienne de Tarth şi Ioana d’Arc aveau acelaşi stil şi aceeaşi substanţă: ambele erau extrem de loiale şi ambele ştiau să se lupte. Brienne a jurat credinţă, pe rând, lui Renly Baratheon, lui Catelyn Stark şi lui Jamie Lannister, denumindu-şi sabia „Oathkeeper/ Devotata“. Ioana d’Arc a fost „chemată de îngeri“, deşi unii istorici afirmă că ar fi fost schizofrenică şi auzea voci, pentru a încerca să reîntoarcă pâmânturile Franţei care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 – 1453). Ea şi-a dedicat viaţa regelui Charles al VII-lea al Franţei, ajutându-l să câştige asediul Orleansului, după care este arsă pe rug de către englezi. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că şi-a îndeplinit misiunea. Ambele femei purtau armuri şi aveau un temperament vulcanic.

Caligula - Joffrey Baratheon

Regele Joffrey se aseamănă foarte mult cu împăratul roman Caligula, cei doi având chiar aceeaşi tunsoare. Ambii regi erau tineri şi iubeau să privească spectacole de tortură şi organizau înfometări în masă. Pentru punerea în scenă a unor astfel de masacre, ambele personaje au fost asasinate încă din tinereţe. Pe de altă parte, cei doi aveau mame neobişnuit de ambiţioase: Cersei înţelegea mai bine decât oricine lupta pentru Tronul de Fier, în timp ce Agripina cea Mare, mama lui Caligula, a luptat pentru moştenirea tronului.

Henric al VIII-lea al Angliei - Robert Baratheon

Atât Robert Baratheon, cât şi Henric al VIII-lea al Angliei aveau o pasiunea pentru vânătoare, dar şi pentru femei, cel din urmă fiind cunoscut pentru faptul că a avut şase soţii: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard şi Catherine Parr. Dar în cazul lor asemănarea fizică este suficientă.

Fotograful norvegian Jonas Bendiksen a realizat o serie de lucrări care afișează viața oamenilor din Transnistria, regiunea care „s-a rupt” de la Moldova, încercând de a-și construi propriile reguli. Iată care sunt fotografiile captate cu un aparat cu peliculă, prin care Jonas Bendiksen a arătat cum a văzut el țara ce nu există pe harta lumii:

1888: Anglia reginei Victoria se afla la apogeul puterii. Londra devenise prima capitală a lumii. Dar, alături de faţadele cu coloane din marmură albă de pe Myfair şi Kensington, subzistă şi cocioabele sordide din suburbiile East End, Whitechapel şi Spitalfield. Undeva, in spatele echipajelor luxoase ce transportau domni gravi în redingote, se îngrămădea o lume mizeră, luptând din greu şi cerşindu-şi dreptul pentru a supravieţui.
Victimele lui Jack Spintecătorul – ucigaşul sadic fără faţă – nu au nimic comun cu eroinele învăluite în rochii albe de mătase, din romanele de epocă, deoarece sunt nişte biete prostituate, bătrâne (cu o singură excepţie), alcoolice şi decăzute pe ultima treaptă a societăţii, pensionare ale unor bordeluri de duzină sau azile de noapte, cliente ale tavernelor şi comisariatelor de poliţie. Acestea sunt eroinele dosarului pe care îl prezentăm în continuare.
Să lăsăm, aşadar, să vorbească faptele…
Prima crimă în decembrie 1886
În zorii zilei de 1 decembrie 1886, a fost găsit cadavrul, groaznic mutilat, al unei femei. Ziarele au preluat ştirea şi în zilele următoare, cazul a ţinut prima pagină, reporterii lansându-se în tot mai multe presupuneri asupra mobilului şi autorului fioroasei crime. Ancheta efectuată de vestita poliţie londoneză, „Criminal Investigation Departament”, aparţinând Scotland Yard-ului, nu a reuşit însă să dea la iveală nici cea mai mică urmă care să conducă la o
cât de vagă bănuială.
A doua victimă…
La 7 august 1888, în acelaşi cartier, nu prea departe de locul sângeroasei drame din anul precedent, este găsit un alt cadavru abandonat pe scara unui imobil de pe George Yard. Era vorba tot de o femeie. A fost identificată cu uşurinţă: prostituată, pe nume Martha Turner, frecventată de regulă de către militari. Raportul medico-legal avea să menţioneze sec, printre alte constatări, şi pe aceea că „victima primise 39 lovituri de cuţit”.
Cele două crime de mai sus n-au fost ale lui Jack Spintecătorul?
Aceste două femei au fost primele victime ale lui Jack Spintecătorul. Când dosarul a fost clasat, s-a discutat mult despre acest subiect, dar specialiştii şi, în primul rând, medicii legişti, nu s-au decis să recunoască în aceste crime grosolane mâna de maestru a sinistrului personaj. Ambele victime fuseseră înjunghiate în mod brutal şi dezordonat, spre deosebire de următoarele care au fost mutilate după un anume ritual, precis şi absolut riguros. Se prea poate deci ca, pe parcurs, asasinul să-şi adapteze metodele folosite, după cum instinctul sadic îi ordona. Elucidarea acestui aspect poate fi făcută numai după prelucrarea statistică a unui mare număr de cazuri.
Prima victimă “oficială” a lui Jack Spintecătorul
Trecuse cu puţin de ora trei dimineaţa în ziua de 3 august 1888, când un hamal ce-şi avea serviciul la piaţa Spitalfield, dorind să-şi scurteze drumul, a luat-o pe Buck’s Row, o străduţă sordidă ce mărginea un abator de ecarisaj. Mergând pe trotuarul îngust, în dreptul unui magazin închis pentru renovare, zăreşte ceva, pe care la început l-a luat drept o pelerină abandonată. Se apropie: era corpul unei femei având abdomenul spintecat şi o rană imensă la gât, ce se întindea de la o ureche la cealaltă. Corpul încă nu i se răcise şi capul era aproape separat de restul trupului, iar victima, aşezată pe spate, avea veşmintele în dezordine, smulse şi rupte. Din abdomen, printr-o tăietură, intestinele ieşeau afară. Imaginea era înfiorătoare. Înainte de a fi mutilată, victima fusese sugrumată: în jurul gâtului era petrecut propriul ei batic. Acest indiciu a dat naştere ulterior la diverse speculaţii: victima îşi cunoştea agresorul? Agresorul i-a cerut baticul sub un pretext oarecare şi apoi s-a folosit de el? Ipotezele nu puteau fi excluse, căci, dacă femeia ar fi strigat, ar fi fost imposibil ca oamenii care locuiau în casele din jur să nu audă.
Ancheta a mai stabilit că un poliţist ce îşi făcea rondul, trecuse pe strada respectivă cu numai cinci minute mai devreme, fără să fi remarcat ceva suspect, sau să fi zărit pe cineva. Atunci, se întrebau anchetatorii, de unde au apărut victima şi criminalul? Nu cumva de foarte aproape şi anume dintr-o locuinţă situată în preajma locului crimei?
Victima, Mary Ann Nichols, era o prostituată în etate, ştirbă şi alcoolică, o vagaboandă.
Psihoza lui Jack se declanşează cu cea de-a doua crimă
Emoţia – pentru a nu spune psihoza – publicului va începe cu adevărat abia atunci când, în zorii zilei de 8 septembrie 1888, un nou cadavru va fi descoperit în curtea unui imobil dărăpănat situat la nr. 29, pe Hambury Street. Locul se afla la o foarte mică distanţă de cel unde fusese comis asasinatul precedent. Din spusele vecinilor, curtea şi paraginile erau frecventate noapte de noapte de prostituate care îşi atrăgeau acolo clienţii, pentru a li se oferi în schimbul unor sume derizorii.
Cadavrul era al lui Armie Chapman, poreclită „Armie Bruneta”, o prostituată bolnavă grav de tuberculoză care, la fel ca şi Mary Ann Nichols, fusese izgonită de la azilul de noapte, pentru că nu avusese cu ce plăti.
Ca şi în cazul precedent, asasinul acţionase cu rapiditate şi prin surprindere: nu se auzise niciun strigăt. După ce tăiase gâtul victimei, mutilase cadavrul într-un mod îngrozitor. Prima lovitură dată victimei, probabil că o ameţise, făcând-o să cadă pe spate, cu picioarele îndoite de la genunchi sub corp. Faţa, acum de nerecunoscut, era o masă sângerândă, iar gâtul îi era tăiat transversal. Abdomenul era deschis şi intestinele scoase şi aşezate cu meticulozitate pe umărul drept.
Hambury Street se afla doar la distanţă de câteva străzi de Buck’s Row, teatrul crimei precedente. După cum se va vedea, toate crimele Spintecătorului vor fi comise pe o rază incredibil de mică: o suprafaţă de circa 400 m ce constituie cartierul mizer Spitalfield, mărginit la nord de Whitechapel.
În aceste condiţii, eşecul poliţiei era mai mult decât inadmisibil. Sir Charles Warren, numit în 1886 în fruntea Scotland Yard-ului, era un general provenit din armata colonială, un administrator şi organizator bun, dar lipsit de experienţă şi cunoştinţe în materie de criminalistică, aşa după cum de fapt o cerea o mare metropolă. Cât priveşte pe Sir Robert Anderson, şeful lui C. I. D. (Criminal Investigation Departament), el se afla în concediu în Elveţia şi nu găsise necesar să se deranjeze pentru a-şi întrerupe odihna şi a reveni la postul său.
Criminalul îşi spune “Jack Spintecătorul” într-o epistolă scrisă cu sânge.

În ziua de 12 septembrie, o agenţie de presă londoneză a primit o misivă scrisă cu cerneală roşie – „deocamdată aşa”, preciza autorul, din cauza lipsei sângelui ultimei victime, care între timp se coagulase… Autorul scrisorii îşi exprima ura sa faţă de prostituate şi dorinţa de a continua răzbunarea. La sfârşit semna: „Jack the Ripper”. Jack Spintecătorul se născuse…
Scotland Yard-ul a acordat acestei porecle cea mai extraordinară publicitate pe care o putea visa autorul scrisorii: ea a fost răspândită sub forma unui afiş în mii de exemplare pe suprafaţa întregii ţări, solicitându-se cetăţenilor ca oricine îi va recunoaşte scrisul să-l denunţe pe autor poliţiei. Dar, în ciuda tuturor acestor eforturi, demersul s-a dovedit a fi fără niciun rezultat şi, din contra, locuitorii Angliei puteau citi ameninţările sinistre proferate de Spintecător: „Data viitoare, am să tai urechile femeii pentru a le expedia poliţiei”.
Jack Spintecătorul atacă din nou
Poporul se lansa cu mai multă îndârjire pe urmele criminalului. Poliţiştii şi voluntarii îşi înmulţiseră raziile. În zadar. Jack Spintecătorul îşi va pune în aplicare ameninţarea, neţinând seama de nimic. Astfel, pe 29 octombrie 1888, la interval de trei sferturi de ceas, va face două victime. În noaptea respectivă, pe la ora 1,00 dimineaţa, în Berner Street (tot în cartierul Spitalfield), un negustor ambulant polonez îşi băgase camionul în curtea Clubului muncitorilor străini, căutând un adăpost sub bolta unei magazii, când calul, speriat, se feri de ceva. Deşi era încă întuneric, căutând să vadă ce determinase pe animal să reacţioneze aşa de prompt, omul a descoperit cadavrul unei femei ce avea gâtul tăiat. Capul victimei fusese pur şi simplu despărţit de trunchi, tăietura fiind făcută transversal, în dreptul celei de-a şasea vertebre cervicale. Corpul îi era încă cald. Criminalul îşi măcelărise victima într-un mod monstruos: partea inferioară a corpului şi bazinul lipseau; hraţele erau detaşate din articulaţiile umerilor şi laringele prezenta mai multe tăieturi.
Această nouă victimă se numea Elizabeth Strite. Era o văduvă de patruzeci de ani şi probabil că îl întâlnise pe asasin pe stradă. De această dată, Jack Spintecătorul dăduse dovadă de o îndrăzneală nebună, întrucât în orice moment putea fi surprins de către vreunul din numeroşii clienţi ce intrau sau ieşeau de la club. Probabil că aşa ceva s-a şi petrecut, de vreme ce Spintecătorul nu a avut suficient timp să practice asupra victimei mutilările preferate.
O altă crimă în mai puţin de 1 oră
Deranjat în activitatea sa şi probabil nesatisfăcându-şi impulsul sadic, Jack nu a întârziat să se manifeste din nou: în mai puţin de o oră, un al doilea cadavru a fost descoperit în Mitre Square. Această mică piaţă se afla situată la aproximativ zece minute de mers pe jos de Berner Street, cu puţin în afara cartierului, la marginea oraşului. În ce-l privea pe asasin, alegerea acestui loc nu demonstra câtuşi de puţin prudentă, ci o îndrăzneală necugetată; un poliţist ce avea ca misiune să supravegheze zona la fiecare sfert de oră îşi făcea rondul exact prin locul respectiv, iar trecătorii se puteau ivi în orice moment, venind dinspre una din cele trei străzi ce dădeau în piaţă…
Cu toate acestea, Jack Spintecătorul a avut şansa de partea sa şi posibilitatea de a-şi satisface instinctele sangvinare şi sadice până la capăt: după ce a tăiat gâtul victimei, i-a desfăcut abdomenul şi apoi, procedând identic ca şi în celelalte cazuri, i-a scos un rinichi.
Victima acestor abominabile practici era de asemenea o prostituată, pe nume Catherine Eddowes. În aceeaşi seară, cu puţin timp în urmă, fusese arestată pentru beţie în locuri publice şi condusă la comisariatul de poliţie din Bishopsgate. Din nefericire pentru ea, a vomat şi la orele unu dimineaţa, poliţiştii au eliberat-o, lăsând-o să plece în noapte, împleticindu-se, urmându-şi destinul cumplit.
Un colet cu rinichi…
În ziua de 16 octombrie, Jack a trimis o nouă scrisoare, adresată în mod ironic preşedintelui Comitetului de vigilenţă din Whitechapel, scrisoare care era însoţită de un mic colet ce conţinea o jumătate dintr-un rinichi. Semnatarul preciza că cealaltă jumătate o fripsese pe grătar şi o mâncase… Glumă de prost gust, sau mai degrabă opera unui dement? Medicii care făcuseră autopsia lui Catherine Eddowes au conchis că rinichiul examinat aparţinea categoric respectivei victime.
Cea mai atroce din cele 5 crime
S-au scurs mai multe săptămâni tensionate fără să se mai audă vorbindu-se de Jack Spintecătorul. Constrâns de superiori, Sir Henry Matthews de la Consiliul de Miniştri a sfârşit prin a-i cere lui Sir Charles Warren să demisioneze. Acesta din urmă îşi va depune efectiv demisia la 10 noiembrie 1888. Exact cu o zi înainte se descoperise o nouă crimă, poate cea mai atroce dintre toate.

Nefericita se numea Mary Jane Kelly şi era o tânără de moravuri uşoare; ea a fost găsită întinsă pe pat, în locuinţa sa. Gâtul prezenta o tăietură ce se întindea de la o ureche la cealaltă şi apoi cobora de-a lungul coloanei vertebrale. Nasul şi urechile erau tăiate, la fel şi sânii, care fuseseră aşezaţi pe o măsuţă din apropierea patului. Cât priveşte restul feţei, aceasta era groaznic mutilată, încât recunoaşterea victimei de către vecini a fost practic imposibilă. Prin tăietura din abdomen, îi fuseseră scoşi inima şi rinichii, aceste organe fiindu-i aşezate pe coapsa stângă. Partea inferioară a corpului, până la începutul coapselor, ca şi uterul lipseau. Nu au mai putut fi găsite!
Alte cadavre…
La 1 iunie 1889, o nouă descoperire macabră: partea inferioară a trupului unei tinere femei zăcea pe câmp, la marginea oraşului. La scurt timp, în locuri diferite, au fost găsite şi celelalte părţi lipsă ale corpului, mai puţin organele bazinului. în luna următoare, în ziua de 17, pe o mică străduţă din Whitechapel, zăcea cadavrul unei femei: avea gâtul tăiat, iar pe abdomen purta urme de tăieturi superficiale. Apropierea cuiva îl împiedicase, probabil, pe agresor să-şi continue sinistra operaţie.
10 septembrie 1889. Aproape de ora prânzului, sub un pasaj de cale ferată, nişte copii ce se jucau în preajmă au fost îngroziţi de priveliştea ce li se înfăţişa ochilor. Începură să strige, alergând pe câmp! Primii sosiţi nu au ştiut ce s-a întâmplat: au crezut că este vorba de un accident. Sub podeţ, zăcea o femeie, cu capul despărţit complet de trunchi, cu veşmintele în dezordine, iar prin tăieturile practicate în abdomen ieşiseră intestinele.
Seria crimelor din capitala britanică, având ca numitor comun atât sexul victimelor – toate femei – dintre care unele de moravuri uşoare, cât şi modul în care fuseseră ucise, se sfârşeşte aici.
Toate victimele fuseseră luate prin surprindere
Mai multe detalii rezultate din acest şir de crime au intrigat în mod deosebit opinia publică britanică. De pildă, cum de reuşise asasinul să dobândească încrederea victimelor, căci, mai ales ultimele, trebuiau să fie mai circumspecte, trăind într-o permanentă frică de o eventuală întâlnire cu Jack Spintecătorul? S-a afirmat de către unii că asasinul era un poliţist, sau un preot, sau că se deghiza astfel. Realitatea era fără îndoială mult mai simplă: toate victimele erau prostituate şi pentru că aşa le cerea „meseria”, se lăsau acostate de către clienţi, chiar de aceia pe care nu îi cunoştea. Un singur lucru era cert: corpul victimelor nu avea urme de violenţă. Deci absolut toate fuseseră luate prin surprindere.
Cum de reuşea criminalul să scape nevăzut?
Un alt mister: cum reuşea criminalul să părăsească scena fără să fi fost vreodată remarcat de cineva, ba chiar să se simtă în siguranţă? Se folosea de reţeaua de canale, aşa după cum sugerase la un moment dat un ziarist? Celebrul scriitor de romane poliţiste, Arthur Conan Doyle, care în acea vreme tocmai publicase primul volum din seria Sherlock Holmes nu putea rămâne indiferent: el şi-a imaginat că Jack Spintecătorul reuşea să fugă, fiind deghizat în femeie.
Nici una dintre aceste supoziţii, ingenioase sau fantastice, nu a permis totuşi anchetei să avanseze câtuşi de puţin.
Odată încetate crimele – cine oare putea confirma cu certitudine faptul? – Scotland Yard-ul a abandonat imediat cercetările, iar în cartierele respective au fost ridicate toate consemnele de securitate. Un reprezentant al Comitetului de vigilenţă a protestat pe lângă poliţie. I s-a răspuns scurt, fără alte detalii, că autorităţile ajunseseră la concluzia că Jack Spintecătorul se sinucisese!
Cine era de fapt Jack Spintecătorul?
Refuzând în acest mod să satisfacă curiozitatea publicului, Scotland Yard-ul deschidea larg poarta pentru tot felul de ipoteze, care de altfel nu au încetat să circule. Căci fascinanta problemă rămăsese fără răspuns. Cine era Jack Spintecătorul? Sub ce chip putea fi imaginat ucigaşul? Pentru clasa conducătoare victoriană, pentru aristocraţii şi burghezia ce îşi aveau reşedinţele în West End, era evident că nu putea fi vorba de un personaj respectabil. Jack Spintecătorul era probabil un vagabond sau un muncitor. Poate eventual un măcelar sau parlagiu de la abatoare, care se plimba, plin de sânge pe haine, fără a trezi nici cea mai mică suspiciune. Căci nimeni nu-şi putea imagina că, după ce îşi căsăpea în aşa fel victimele, rămânea cu hainele imaculate.
Unii, animaţi de sentimente naţionale, aveau o cu totul altă părere, şi anume că autorul unor astfel de monstruozităţi nu putea să fie un britanic: putea fi, de pildă, un bărbier evreu, un anarhist rus, sau un marinar în trecere pe acolo. De altfel, şi regina solicitase miniştrilor săi să fie cercetate vapoarele ce făceau escală în docurile din Londra. De ce se implica regina în această afacere?
Din contră, pentru locuitorii din East End, autorul nu putea fi decât un străin de cartier, probabil de sorginte aristocratică, un fel de dr. Jekyll-sau Mr. Hyde, ducând în timpul zilei o viaţă normală şi onorabilă, dar devenind monstru însetat de sânge odată cu venirea nopţii. Şi tocmai această versiune, cea mai romantică, s-a impus în final.
Legenda, transpusă pe peliculă, a păstrat imaginea unui bărbat impozant, îmbrăcat cu o pelerină şi având pe cap un joben, în mână cu o sacoşă de piele, strecurându-se tăcut în ceaţa Londrei, prin străduţele sărăcăcioase.
Jack Spintecătorul, un reformator social de geniu
Celebrul scriitor şi dramaturg irlandez, George Bernard Shaw (1856-1950), într-o scrisoare percutantă trimisă ziarului The Star, făcea remarca că în fond crimele din Whitechapel avuseseră drept rezultat să atragă atenţia autorităţilor asupra stării neobişnuite de mizerie a unei părţi a populaţiei. Avertismentul şi-a atins scopul şi mari credite au fost deblocate, fiind întreprinse importante lucrări edilitare de asanare şi igienă. Câteva sărmane femei spintecate au avut un efect mult mai mare decât toată strădania social-democraţilor (din care Shaw făcea parte)! Printr-o logică puţin forţată, Shaw a concluzionat că Jack Spintecătorul era un reformator social de geniu!
Venind din partea lui George Bernard Shaw, reputat polemist şi om de spirit, această ipoteză conţinea o evidentă ironie. În 1965, Tom Cullen, autorul unei lucrări foarte serioase despre Jack Spintecătorul (Autumn of Terror), a reluat această idee ad Htteram, afirmând că asasinul se folosise de crimă ca instrument de revendicare socială!
Jack Spintecătorul, un doctor ce vroia să-şi răzbune fiul mort de sifilis
În 1928, jurnalistul Leonard Matters, în cartea sa, The Mystery of Jack the Ripper, a formulat o nouă ipoteză. Autorul, nici mai mult nici mai puţin, pretinde că l-a descoperit pe Jack Spintecătorul, dar în carte a fost nevoit să-i schimbe identitatea, din respect faţă de o familie onorabilă, din care acesta provenea. Respectivul se numea Stanley, fiind un chirurg al cărui băiat o cunoscuse cu doi ani în urmă pe Mary Jane Kelly şi de la care contractase un sifilis. Maladia progresase rapid şi tânărul a murit nebun. în faţa catafalcului fiului său, tatăl ar fi jurat s-o regăsească pe Mary Jane Kelly şi să-şi răzbune fiul.
Astfel, doctorul Stanley a început să rătăcească pe străzile sordide din Whitechapel, întrebându-le pe prostituate unde ar putea-o găsi pe cea pe care o căuta, apoi îşi ucidea interlocutoarele pentru a nu putea fi identificat. În cele din urmă, a descoperit-o pe Mary Jane Kelly şi, împlinindu-şi răzbunarea, a plecat din Anglia. A decedat curând la Buenos Aires, dar puţin timp înainte de moarte, a vorbit despre crimele sale unui confrate medic.
O povestire interesantă şi veridică la prima vedere, dar din păcate se pare că Leonard Matters a imaginat totul şi că relatarea sa nu are nici un fundament real: la vremea respectivă, nu se murea în doi ani de sifilis, ci în douăzeci sau treizeci. Autopsia lui Mary Jane Kelly menţiona faptul că ea nu suferea de nici o maladie venerică şi, în sfârşit, în ciuda unor cercetări minuţioase, nu s-a putut descoperi nici cea mai mică urmă a unui medic britanic, mort în acea epocă în America de Sud.
Jack Spintecătorul, o femeie?
În 1938, William Stewart va formula în cartea sa “Jack the Ripper. A New Theory” o serie de deducţii a la Sherlock Holmes. Stewart consideră că asasinul era într-adevăr o femeie. Cine se putea apropia de altă femeie fără s-o sperie? O altă femeie, evident! Cine putea să circule nepedepsit în plină noapte, cu veşmintele pătate de sânge, ducând o sacoşă cu instrumente chirurgicale? O moaşă! Ce făcea adeseori o moaşă, mai ales când are cliente prostituate? Le provoacă avorturi. Ce a putut face una dintre aceste cliente? S-o denunţe! Ce atitudine a adoptat atunci moaşa? S-a răzbunat!
Jack Spintecătorul = rus
În 1959, Donald Mc Cornick în “The Identity of Jack the Ripper” afirmă că Jack era un medic aparţinând armatei ruse, pe nume doctorul Alexandr Pedasenko. Fiindu-i descoperite apucăturile criminale, Rasputin şi poliţia ţaristă Ohrana l-au expediat în Anglia. Revenit în mediul exilaţilor ruşi, el ar fi comis o serie de crime, cu gândul de a-i discredita. Ipoteză puţin credibilă. Dacă Rusia ar fi imaginat această provocare politică, este evident că agentul său ar fi atacat femeile aristocrate şi nicidecum prostituatele din Whitechapel.
Montague John Druitt, tânărul avocat cu şansele cele mai mari de a fi Jack Spintecătorul
În 1965 s-a vehiculat o ipoteză esenţială – poate chiar cheia enigmei.A apărut la lumina zilei numele unui tânăr avocat, în vârstă de 31 ani, în momentul comiterii faptelor, şi anume Montague John Druitt.
Aparţinând unei familii excelente şi bucurându-se de o educaţie pe măsură, mai întâi la colegiul din Winchester şi apoi la Oxford, Montague John Druitt a obţinut note foarte mari, remarcându-se ca un bun jucător de cricket. În 1888, acest perfect produs al universităţilor aristocratice britanice, s-a înscris în baroul din Londra. Dar clienţii îl ocoleau şi, în 1888, an fatidic, Druitt, decepţionat şi deziluzionat, a renunţat la ambiţiile sale, pentru a deveni suplinitor la o şcoală particulară din Blackheath.
Druitt se sinucide la puţin imediat după ultima crimă
Acesta era personajul pe care Sir Melville Macnaghten l-a considerat suspectul nr. 1. Apriori, unele detalii corespundeau profilului presupus al lui Jack Spintecătorul. Druitt locuia la Blackheath, dar îşi păstra şi o garsonieră la Londra, în Inner Temple, la câteva minute de mers pe jos de teatrul crimelor. Amănunt şi mai important: Montague John Druitt s-a sinucis, puţin timp după comiterea ultimei crime; el a fost văzut încă în viaţă, pentru ultima oară, la 3 decembrie 1888 şi corpul său a fost pescuit din Tamisa la 31 decembrie. De ce s-a sinucis? Depresiune nervoasă?
Druitt aparţinea unei familii de medici. Tatăl său, bunicul, unchiul şi vărul său erau chirurgi şi era posibil ca de la aceştia să dobândească unele noţiuni de anatomie. Întrebarea dacă Jack Spintecătorul era medic fusese mult dezbătută: unii experţi apreciau că mutilările cadavrelor nu putuseră fi făcute decât de un profesionist. Dar alţii aveau o părere contrară.
Poliţiştii Scotland Yard-ului dispuneau de alte indicii de natură să le întărească bănuielile? Foarte probabil. Poate că, mai înainte de a se fi aruncat în Tamisa, Montague John Druitt a lăsat familiei sale scrisori în care îşi recunoaştea faptele. Deocamdată avem de-a face cu o simplă supoziţie.
Jack Spintecătorul = nepotul reginei Victoria?
Dosarul lui Jack Spintecătorul poate fi considerat închis? Nu! Problema reapare periodic în coloanele presei britanice. În noiembrie 1970, revista The Criminologist publica un articol semnat de doctorul Stowell, un octogenar, care afirma că ar fi primit odinioară confidenţele lui Sir William Gull, medicul familiei regale, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După el, Jack Spintecătorul nu era altul decât ducele de Clarence, băiatul cel mare al prinţului de Wales (viitorul rege Eduard al VH-lea) şi moştenitorul tronului. Ducele avea să moară în urma unei maladii în 1892 şi coroana a revenit fratelui său mai mic, George al V-lea.
După opinia doctorului Stowell, ducele de Clarence, homos*xual notoriu (lucru incontestabil din punct de vedere istoric) ar fi contractat în 1880 un sif******, la vârsta de 16 ani, de la un marinar. Spre final, boala a căpătat accente de nebunie, cu instincte de omucidere, stare ce s-a manifestat în toamna lui 1888. După primele crime săvârşite în împrejurările pe care le cunoaştem, el ar fi fost descoperit şi internat în mod discret, într-un ospiciu. La 9 noiembrie, printr-un concurs de împrejurări, a reuşit să evadeze împreună cu un alt internat şi a venit la Londra, unde a asasinat-o pe Mary Jane Kelly. Descoperit la scurt timp, a fost din nou închis, până la moartea survenită patru ani mai târziu. Există o singură neconcordanţă, pe care vă lăsăm s-o judecaţi singuri: la 9 noiembrie 1888, ducele de Clarence se afla în deplinătatea facultăţilor mintale la castelul din Sandringham şi sărbătorea împreună cu întreaga familie aniversarea tatălui său, prinţul de Wales.

Mintea criminală a incitat mereu curiozitatea oamenilor. Cei mai fioroşi şi cei mai interesanţi sunt, desigur, criminalii în serie. S-a încercat să se realizeze un top al celor mai sadici astfel de ucigaşi. S-a constatat, în mod corespunzător, că cei mai mulţi sunt nume necunoscute, figuri sumbre şi incredibil de sadice, pierdute în istorie.
1. Gilles de Rais s-a născut în 1404 şi este considerat a fi precursorul ucigaşului în serie modern. De Rais a fost căpitan în armată condusă de Ioana D’Arc. Ulterior, a fost acuzat, şi în cele din urmă condamnat la moarte, pentru torturarea, violarea şi uciderea a zeci, dacă nu chiar sute de copii în 6 şi 18 ani. Victimele sale preferate erau băieţii blonzi, cu ochi albaştri. Potrivit martorilor oculari, Gilles de Rais îi atrăgea pe copii în locuinţa sa, după care îi viola, îi tortura, îi mutila şi îi omorî. De regulă, ejacula pe cadavre. Nu se ştie numărul precis al victimelor pentru că multe dintre ele au fost arse. Oricum, se estimează că ar fi fost între 80 şi 200. Unii spun chiar 600.
2. Pedro Alonso Lopez este de departe unul dintre cei mai periculoşi criminali în serie din toate timpurile. A ucis în jur de 300 de persoane. Cunoscut ca Monstrul din Andes, Lopez şi-a început “cariera”omorând în jur de o sută de femei indigene din Peru, până în 1978. Prins de autorităţile tribale, a fost condamnat la moarte. Un misionar american i-a convins însă pe indigeni să îl lase să îl ducă pe Lopez la poliţie. Norocul criminalului a fost că, pentru poliţişti, uciderea a zeci de femei indigene nu prezenta importanţă, aşa încât l-au eliberat. Lopez a plecat în Ecuador unde a ucis 3-4 fete pe săptămână. A fost din nou prins în 1980, când a mărturisit că a omorât în total peste 300 de oameni. Poliţiştii nu l-au crezut până când o inundaţie a scos la iveală una dintre gropile comune unde Lopez îşi îngropase o parte din victime.
3. Joachim Kroll s-a născut în 1933 şi a fost un ucigaş în serie şi canibal de origine germană, cunoscut şi ca Ruhrkannibale sau Duisburger Menschenfresser. A fost condamnat pentru 8 crime, însă a recunoscut 13. Obişnuia să-şi taie victimele în bucăţi şi să le conserve în frigider, pentru a economisi banii care i-ar fi dat pe carne, după cum a mărturisit criminalul. În aprilie 1982, după un proces care a durat 151 de zile, Joachim Kroll a fost condamnat la închisoare pe viaţă… mai precis la închisoare pe nouă vieţi. În 1991, criminalul a murit în urma unui atac de cord.
4. Albert Fish s-a născut în 1870. Cunoscut şi că Gray Man, Vârcolacul din Wysteria şi Vampirul din Brooklyn, el a molestat peste 100 de copii – după spusele sale – şi a fost principal suspect în peste 5 cazuri de crimă. Fish a recunoscut trei dintre crimele descoperite de poliţie şi a mărturisit că ar fi înjunghiat alte două persoane. Lui Fish îi plăcea să bea sângele victimelor, să le taie şi să mănânce diferite părţi din corpul acestora. A fost judecat şi executat.
5. Andrei Chikatilo este faimosul Măcelar din Rostov care a ucis 53 de femei şi copii între 1978 şi 1991. Victimele lui erau în general persoane fără adăpost care vieţuiau pe lângă calea ferată şi staţiile de autobuz. Crimele sale au fost neobişnuit de violente. El îşi înjunghia victimele în nenumărate rânduri până era satisfăcut complet. Criminalul nu putea ajunge la orgasm decât în acest mod. În 1990, a fost prins de poliţie şi a recunoscut 56 de crime, însă trei nu au putut fi dovedite. A fost condamnat la moarte. În februarie 1994, Andrei Chikatilo a fost executat printr-o singură împuşcătură în ceafă, după ce preşedintele rus Boris Elţîn i-a refuzat ultimul apel la clemenţă.
6. Richard Trenton Chase s-a născut în 1950. Supranumit “Vampirul din Sacramento”, el a omorât şase oameni din California, în decurs de o lună. Criminalul obişnuia să bea sângele victimelor sau chiar să mănânce cadavrele. Conform declaraţiilor sale, “Vampirul din Sacramento” a comis cele şase crime pentru a-i preveni pe nazişti să-i transforme sângele în praf, printr-o otravă pe care naziştii ar fi pus-o în detergentul de vase. Pe 29 decembrie 1977, Chase a făcut prima victimă – Ambrose Griffin, un inginer de 51 de ani, tata a doi copii. Următoarea victimă a lui Chase a fost Teresa Wallin. Femeia era însărcinată în trei luni. După ce a omorât-o, Chase a făcut sex cu cadavrul ei, a mutilat-o şi a făcut baie în sângele victimei.
Pe 8 mai, Chase a fost găsit vinovat de crimă de gradul întâi, şi a fost condamnat la moarte, prin gazare. Pe 26 decembrie, Chase a fost găsit mort în celula sa. În urma autopsiei, s-a stabilit că asasinul s-a sinucis printr-o supradoză de antidepresive pe care le păstrase de câteva săptămâni.
7. Jeffrey Dahmer a ucis între 1978 şi 1991 cel puţin 17 persoane – bărbaţi şi băieţi. Criminalul se face vinovat de sodomie, necrofilie, dezmembrare a victimelor şi canibalism. Dahmer a comis prima crimă când avea 18 ani, ucigând un autostopist. Criminalul l-a invitat pe Hicks acasă la el, după care l-a omorât, motivând că nu voia că victima să-l părăsească. În 1988, a fost arestat pentru că a încercat să facă sex cu un băiat de 13 ani, din Milwaukee. După zece luni, Dahmer a fost eliberat pe motiv de bună purtare. Odată ieşit din închisoare, asasinul şi-a continuat seria de crime, care a încetat în 1991, când a fost arestat din nou. Poliţiştii au găsit 15 cadavre în casa lui, dezmembrate şi depozitate în diferite locuri. Scalpurile victimelor erau depozitate în closet, iar capetele în frigider. Criminalul a fost condamnat la 937 de ani de închisoare, însă a murit ucis de alt deţinut.
8. John Haigh, născut în 1909, cunoscut ca “Acid Bath Murderer”, a fost un criminal în serie care a acţionat în Anglia anilor 40. A fost condamnat pentru uciderea a 6 persoane. Criminalul dizolvă trupurile victimelor în acid sufluric, crezând că poate fi condamnat doar dacă se găsesc cadavrele. După ce dizolvă cadavrele în acid, falsifica actele de proprietate ale victimelor, pentru a obţine substanţiale sume de bani. Haigh a fost găsit vinovat şi în consecinţă executat pe 10 august 1949.
9. Ted Bundy este unul dintre cei mai cunoscuţi ucigaşi în serie din SUA. Bundy a violat şi omorât un număr impresionant de femei între anii 1974 şi 1978. Criminalul a mărturisit că a omorât 30 de femei, însă numărul real al victimelor este încă necunoscut. Asasinul obişnuia să depoziteze corpurile pe muntele Taylor, unde mergea dese ori pentru a petrece timp alături de ele. Bundy stătea ore în şir printre cadavre, le machia şi apoi făcea sex cu ele, chiar şi în cazul în care erau într-un stadiu avansat de putrefacţie.
10. Gary Ridgeway, cunoscut că Ucigaşul din Green River, a ucis 50 de femei în doi ani jumate, în Seattle şi Tacoma, Washington. Victimele lui erau fie prostituate, fie vagaboande. Ridgeway le viola şi apoi le strangula. Deşi crimele au avut loc în anii 80, ucigaşul a fost prima dată arestat de poliţie după mai bine de 20 de ani, graţie probelor ADN. Gary Ridgeway este americanul care a mărturisit cele mai multe crime şi în 2003 a primit 48 de condamnări pe viaţă. Şi acum este într-o celulă de la Penitenciarul din Washington.
11. John Wayne Gacy fusese un om iubit şi apreciat de comunitatea din Chicago, până în1978, când a mărturisit poliţiştilor că a agresat şi a ucis 33 de bărbaţi. 28 dintre victime erau îngropate chiar în faţa casei lui. Majoritatea erau adolescenţi fugiţi de acasă sau care lucraseră la compania de construcţii a lui Gacy. Procesul său a început în februarie 1980. Gacy a încercat să scape de acuzaţii şi s-a declarat incompetent pe motive de boală mintală, însă instanţă nu l-a crezut. Gacy a fost declarat vinovat şi condamnat la moarte. A fost executat de abia 14 ani mai târziu, prin injecţie letală. Ultimele lui cuvinte au fost: “you can kiss my ass” (“pupaţi-mă în fund”).


12. Wayne Williams a omorât 29 de copii, în zona oraşului Atlanta, din Georgia, între anii 1979 şi 1981. A fost condamnat în 1982 doar pentru două crime, însă autorităţile din Atlanta susţin că el este vinovat şi de alte 22 de crime. Mulţi oameni care îl cunoşteau spun că Williams nu putea să omoare atâţia copii. Totuşi, el a primit două condamnări pe viaţă. Şi astăzi, Williams susţine că este nevinovat.
Mai există şi alţi criminali în serie care au oripilat omenirea de-a lungul timpului, însă au fost prezentaţi doar pe cei mai sadici. Criminalii în serie sunt un fenomen deja, mai ales în SUA, şi poate că cele mai elocvente cuvinte în acest sens sunt cele ale lui Ted Bundy: “noi, criminalii în serie, suntem fiii voştri, soţii voştri, suntem peste tot. Şi mâine alţi copii ai voştri vor fi ucişi”.

1.Vedeţi fotografia de la începutul articolului? Copiii americani, cu drapelul SUA în clasă, fac salutul nazist al lui Hitler!? Ce naiba? Este o fotografie trucată? Sau o fotografie dintr-un film de propagandă, intitulat: “Şi dacă naziştii ar fi câştigat războiul?” Nu, niciuna din variantele mai sus enumerate nu sunt adevărate. Aceasta e o fotografie reală.
În 1892, Francis Bellamy, un cunoscut socialist creştin american, a propus ca toţi americanii să adopte “Jurământul de loialitate”, împreună cu gestul de ridicare în faţă a mânii drepte, pentru acest jurământ. Timp de decenii întregi, copiii din întreaga America au folosit acest “salut Bellamy”.
Între timp, după ce Hitler a ajuns la putere, el a adoptat “salutul nazist” extrem de asemănător cu “salutul Bellamy”, ca replică la “salutul roman” al dictatorului italian Mussolini. Cum “salutul nazist”, copiat după “salutul Bellamy” devenise răspândit în întreaga lume ca urmare a celebrităţii lui Hitler, americanii au oprit să-l mai folosească, pentru a nu fi asociaţi în atitudini cu Hitler. Aşa că preşedintele Roosevelt a propus o nouă formă de salut, cea cu mână la inimă.

2. Cine nu cunoaşte enunţul din fizică precum că “punctul de fierbere al apei este de 100 de grade Celsius”. Însă această temperatura de fierbere este o medie, un punct de referinţă, întrucât apa fierbe la exact 100°C atunci când presiunea atmosferică este de aproximativ 1 barr.
Datorită presiunii mai scăzute din munţi, aceasta poate fierbe chiar şi la 90°C, în timp ce în zone care se află sub nivelul mării este nevoie de mai mult de 100°C. În laborator pot fi create condiţii de presiune care fac ca apa să fiarbă la 0°C. Cu toate acestea, se poate fierbe un ou pe muntele Everest, deşi uneori se susţine contrariul. Doar că durează mai mult

3. Petru cel Mare a executat amantul sotiei sale si a fortat-o pe aceasta sa pastreze capul intr-un borcan cu alcool in dormitorul sau.

4. Regele Frantei Louis al XIV-lea de-a lungul celor 77 de ani a facut doar de trei ori baie. Prima oara cand a fost botezat, a doua oara la insistentele uneia dintre amantele sale si ultima oara cand i-a sugerat doctorul sau.
5. In Roma antica barbatii care erau gasiti vinovati de viol primeau drept pedeapsa sfaramarea testiculelor intre doua pietre.
6. Elvetienii sunt singurii din Europa care manaca carne de caine.
7. Fiecare rege de pe pachetele de carti de joc reprezinta un rege faimos din istorie. Frunza – David, trefla – Alexandru cel Mare, inima – Carol cel Mare, romb – Cezar.
8.  Ochii nostri au intotdeauna aceeasi marime de la nastere, dar nasul si urechile noastre nu se opresc niciodata din crestere.
9. Hitler si Napoleon aveau fiecare numai cate un testicul.
10. Cand Mona Lisa a fost furata din muzeul Louvre in anul 1911, unul dintre suspecti a fost nimeni altul decat Picasso.

Как вы думаете, что это за странные предметы, которые были обнаружены на пляже?

Эти таинственные артефакты, выброшенные волнами на берег, могут показаться очень загадочными и даже неземными, именно поэтому их порой называют кошельком русалки или кошельком дьявола. На самом деле это яйца некоторых видов акул. Подобные капсулы с икрой также откладывают скаты. Капсулы достаточно легкие, а потому их легко вбрасывает на берег. Они имеют довольно прочную оболочку и в большинстве случаев на момент обнаружения они уже пусты