Perioada Antică: 3000 î.Hr
Evul Mediu: sf. Sec. IV
Perioada Renașterii: (madrigalul) sec XIV-XVI
Barocul: (apare genul de operă, sistemul tonal, a fost acordat instr.) 1600 – 1750
Clasicismul: 1800 – 1820 Viena

În Evul Mediu(395), toată cultura este strâns legată de creștinism. Filosofia medievală este legată de așa nume ca: Aureliu Augustin, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Toma da Guino.
În anul 313 Constantin cel Mare dă libertate creștinismului. Sfântul Ioan Gură de Aur, sec IV, a pus baza liturghiei.
Muzica bizantină (Est) Are 3 etape de dezvoltare: Paliobizantin (vechi, sec IV – XII), Mediobizantin(sec XII – XVIII), Neobizantin (sec XIX). Trăsături: monodică, vocală, modală, intonația netemperată (octava împărțită în 22 de microinervale) și nonmetrică în Turcia. Tipuri de muzică bizantină: recitativ (recitarea silabică), irmologic (ambitus restrâns, salturile mari sunt expuse, ritmul este bazat pe raportul strâns dintre silabă și sunet), papadic (cântare frumoasă, melodie melizmatică, ritm liber), stihiraric (melodia mai dezvoltată, mai lirică cu anumite ornamente, ritmul fiind combinație între cel silabic și cel liber). În anul 654, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie cea mai importantă operă a sa ohtoih (Colecția cîntecelor bisericești (de sfîntul Damaschin) pe opt glasurĭ (melodiĭ, moduri). Se cîntă cîte un glas pe săptămînă.) folosită și azi în Biserica ortodoxă. Aceste moduri(glasuri) se împart în autentice și plagale. Autentice: dorian (se încheie pe nota re), frigian (pe mi), lidian (pe fa), mixolidian (pe sol). Plagale: derivate ale celor 4 moduri. Cel mai important serviciu divin în biserică este liturghia. Este genul principal și structura ei a rămas aceeași. Liturghia cuprinde mai multe cântări religioase: tropar (melodie simplă, cu desfășurare dinamică), camlacul (piesă muzicală religioasă compusă dintr-un număr mare de strofe și linii melodice), canonul (compoziție formată din 9 ode distincte din punct de vedere melodico-ritmic și modal). Notația bizantină se făcea prin neume – semne grafice utilizate pentru a indica aproximativ cursul unei melodii. În Perioada Paliobizantină, notația evoluează foarte mult, pornind de la cea ecfonetică (conține doar anumite semne), ajungând către sf. Sec. XI la reprezentarea fiecărei silabe, prin care se identificau trăsăturile melodice și stilistice și modul de execuție. În Perioada Mediobizantină apar neumele complimentare, care fixează atât tonul inițial, cât și modul melodiei respective. Interpretarea nu este lăsată la voia întâmplării. Sfântul Ioan Damaschin - ”Ohtoih” - ”cele 8 glasuri”.  În perioda Neobizantină (sec XVIII – XIX) apare necesitatea de simplificare a cântului bizantin. Chrysant de Madytos propune eliminarea neumelor ornamentale, el a adăugat și câteva semne de durată, numite temperale. Se apropie de notația silabică a lui Guido Darețo. O dată cu reforma lui  Chrysant, muzica bizantină îți pierde din bogăție și autenticitate,  prin montarea microintervalelor. #Muzica din Roma Antică ”Orfeus”, Muzica bizantină
Muzica gregoriană A apărut în spațiul Imperiului Roman de Apus. La sf. Sec IV, Episcopul Ambrozie de Milano fixează câteva canoane (legi), în încercarea de a organiza muzica bisericească. El recomandă folosirea a 4 moduri și un anumit repertoriu de cântări. În anul 600, cânt Biserica Romană era condusă de Papa Grigore cel Mare, a avut loc o nouă reformă a muzicii de cult în care sunt adăugate încă 4 moduri pe lângă cele stabilite de Ambrozie. Tot aici sunt alcătuite 2 mari culegeri ”Antifonarul” și ”Sacramentariul” (muzică de cult bisericesc). Cântul gregorian se mai numea ”cantus planus”, iar după apariția polifoniei se va numi ”cantus firmus”(tenor). Caracteristici: monodic, modal, vocal (a capella), nonmetric, folosește ritmul liber supus legilor prozodiei (proza dictează melodia, ritmul), melodia este bazată pe mers treptat, ambitus restrâns, este cântat în limba latină, este scris cu neume speciale. Multe din caracteristicile cântului gregorian sunt comune cu cel bizantin, acest lucru este ușor de explicat prin faptul că au origini comune în muzica iudaică, siriană și grecească. Cântul gregorian: Modurile gregoriene se împart ca și cele bizantine în moduri autentice și plagale (la fel ca și la bizantin). Pe lângă aceste moduri, se practică încă 2: ionian și eolian(major și minor), recunoscute de biserică în sec VI. Misa – cea mai principală slujbă în biserica romano-catolică. În cadrul ei există părți cântate și părți recitate (vorbite). Părțile cântate care au același text la orice slujbă sunt cuprinse în mise orolinarium; celelalte texte modificate se cuprind în proprium mise. Compozițiile muzicale, denumite mise, au 5 părți de bază care se cuprind în ordinarium mise. 1. Kurie Eleison (gr. Doamne Miluiește), 2. Gloria (lat. Gloria lui Dumnezeu), 3. Credo (eu cred), 4. Sanctus(sfânt), 5. Benedictus(binecuvântat), 6. Agnus dei(mielul lui Dumnezeu).  Kurie Eleison a rămas în greacă, pentru că la orice traducere, în orice limbă, sensul se schimba. În proprium mise sunt incluse piese cântate care se modifică de la o slujbă la alta: (denumiri generale) 1. Introitus, 2. Gradual, 3. Orfertoriu, 4. Comuniune, 5. Aleluia. Polifonia – sec IX, este posibil să fi existat și mai înainte. Cântare responsorială, a dus la anumite suprapuneri. Atunci când unul din coruri își începe fraza o dată cu sfârșitul celuilalt cor sau solist. Pe de altă parte, la mănăstiri și biserici avem coruri formate din copii și adulți. Existând o diferență de o octavă între aceste voci. Pornind de la acest paralelism, la un moment dat apare o altă voce paralelă la 5 sau 4, această primă formă de polifonie se numește organum. (Organum paralel, primitiv; organum liber; organum melizmatic) Organum paralel: prima formă descriscă în mod clar în sec IX, având 2 voci paralele. Melodia cântului gregorian era denumită vox principalis și era dublată la o cvartă inferioară de o altă voce vox organalius. O formă a acestui organum este descifrată astfel: de la unison se depărtează la 4P, apoi se unesc la unison.  Organum liber: în sec XI, organum paralel a fost înlocuit cu cel liber, deoarece a apărut la org.paralel mișcări de tip oblic și contrar. Vox principalis este denumit în această per. Tenor; vox arganalis era adăugată de asupra tenorului.  Organum melizmatic: la începutul sec XII apare un nou tip de organum, cunoscut ca milezmatic, înflorit. Cantus planus era intonat de tenor în note lungi, cărora se adăuga o voce superioară în valori de note mai mici. În Anglia, practica polifonică era mai puțin riguroasă. Aici apare cântarea în terțe și sexte paralele. În această perioadă(evul mediu) au fost scrise tratate care menționează și teriotizează formele de polifonie. Cea mai importantă lucrare o putem numi ”Micrologus” a lui Guido d'Arezzo. #Cânt gregorian de tip Organul paralel.
Muzica laică: Așa cum muzica gregoriană a fost influențată de muzia populară, tot așa și muzica laică preia muzica bisericească.  Compoziția laică are următoarele caracteristici: vocală(vocal-intr, instrumentală), sunt metrice(măsura de 3/4), ritmul silabic, au fraze clare și structuri formate din secțiuni bine definite, se utilizează moduri bisericești (în special cel ionian și eolian, care în viitor vor servi ca tonalitate major și minor), pentru texte se folosesc diverse limbi de circulație (spre deosebire de cântul gregorian care era în latină), în biserică - tematica religioasă, în muzica laică – tematica cotidiană.
Genul vocal: În epoca medievală întâlnim compoziții muzicale generic numite cântece. În Franța – chanson, în Germania – lied, în Italia – canzone. Există dovezi certe despre folosirea instrumentelor pentru acompaniament (dublau linia melodică vocală). Genurile rămân monodice. În Germania se mai întâlnește minnelied cu forma AAB. Genul instrumental (sec XIII, măsură ternară). Estampida – principala formă de dans din sec XIII. Genul dramă liturgică (teatru cu acompaniament vocal-instrumental sau instrumental unde se arată viața sfinților). Cea mai mare parte a muzicii evului mediu o datorăm unei clase de nobili care erau cultivați, erau poeți, compozitori și interpreți. (cântăreți ambulanți) În Franța (la sud-trubaduri, la nord-truveri). În Germania (minnesingeri, un reprezentant: Hans Sax). În a doua jumătate a secolului XIII, Europa cunoaște o perioadă de înflorire culturală. La Paris se construiește celebra catedrală de la Notre-Dame. Această epocă va fi numită de muzicienii secolului XIV ”Ars antica”. Reprezentanți ai școlii de la Notre-Dame: Leonim și Perotim.

Perioada Renașterii (sec XIV-XVI ~ 1300-1600)

S-a manifestat în diferite domenii ale artei: literatură, sculptură, pictură.. În 1453 cade Imperiul Bizantin. Musulmanii cuceresc Constantinopolul; este descoperită America de C. Columb; ascensiunea puterilor coloniale: Marea Britanie, Franța, Portugalia, Spania; răspândirea protestantismului. În 1517 reforma bisericească a lui Martin Luther. Sfântul Bartolomeu – iezuiții au omorât 30 de mii de protestanți(Bach). În pictură: Raffaello, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti... Estetica Renașterii: reînvierea tradiției antice grecești. Cruciadele: 7 sau 8, au început după despărțirea bisericilor (1054). În muzica acestei perioade cunoaștem 3 perioade: Ars Nova - Philippe de Vitry (1291-1361), Guillaume de Machaut (1300-1377), Francesco Landini (1325-1397). Școala franco-flamandă – John Dunstable (1370-1453), Guillaume Dufay (1400-1474), Jakob Obrecht (1450-1505). Renașterea târzie – Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), Orlando di Lasso (1532-1594), Carlo Gesualdo (1560-1613), Claudio Monteverdi.. Limbajul muzical renascentist:  Melodica- modală, diatonică, spre sf sec XVI se preferă modurile ionian și eolian, ambitus restrâns, mers treptat, caracter vocal. Ritmica – simplă și simetrică, dependentă de text, apar primele semne ale sistemului metric divizionar (măsurat), influența ritmicii populare. Dinamica – constantă, urmărește semnificația textului, textul să creeze dinamica. Timbru – vocal-instrumental, solist cu acompaniament, tutti, orga este admisă definitiv în serviciul liturgic apusean(în cadrul miselor); vocile albe nevibrate, sunt 2 grupuri de coruri care sunt aranjate stereofonic; predomină polifonia; ansamblul de reguli precede și procedee aplicate, în special în genurile polifonice-religioase. Ansamblul de reguli, principii și procedee, aplicate în special în genurile polifonice religioase  poartă denumirea de contrapunct. Maestrul contrapunctului renascentist rămâne Giovanni Pierluigi da Palestrina. Spre sfârșitul sec XVI, o atenție deosebită i se acordă monodiei acompaniate. Armonia – relațiile acordice sunt rezultatul suprapunerii liniilor melodice în cadrul polifoniei. Armonia este subordonată polifoniei. Are caracter modal-diatonic, cuprinde reguli stricte de folosire a consonanțelor imperfecte. Formele: strofice, libere, rondo. Genurile muzicale renascentiste: Genurile religioase: misa, motetul, coralul protestant. Genurile laice: madrigalul, ballata, rondeau, frotolla, vilanella. Guillaume de Machaut – Palestrina ”Motet la 5 voci”, Palestrina ”Misa”. Genurile instrumentale: ricercar și tocata (pentru orgă). Motet – gen polifonic religios vocal sau vocal-instrumental. Apare în Franța, sec XII, în Școala de la Notre-Dame (Ars Antica). Motet – Evul Mediu, Renascentist. Era compus din cantus firmus, numită tenor, a doua voce – motet. Inițial, textul motetului cuprindea 1-2 cuvinte în latină ținute de voci. De aici și denumirea din franceză ”mott” - cuvânt. Și altă ipoteză: ”movai” - ”a mișca”. Vocea a treia – triplu, avea text diferit, vocea a patra – superius. I – superius, II – triplum, III – motet(formă strofică), IV – tenor. Structura și semnificația se schimbă simțitor față de motetul medieval, devine polifonic, imitativ, vocal, cu text religios (nu neapărat liturgic). Numărul vocilor variază de la 2 la 16, dar adesea dunst preferate 4 și 5 voci. În esență, motetul renascentist are formă de lanț de fraze (înlănțuire de secțiuni cu text și conținut diferit). Prezintă asemănări cu madrigalul. Poate fi considerat un madrigal cu text și caracter religios. Motetul a generat apariția unor genuri muzicale noi: ricercar și oratoriu. Madrigalul – gen polifonic vocal cu text și caracter laic. Termenul provine din genul cantus materialis, aflat în practica muzicii din Italia, a devenit treptat matrialis; mai târziu – matriale: madriale; apoi – madrigal. În madrigal se împletesc influențe provenite din muzica religioasă și din cea populară. Forma strofică. De-a lungul renașterii, genul evoluționează, combinând madrigalul dramatic, fiind considerat una din sursele apariției operei. Inițial, polifonic. Asemănător motetului, genul de madrigal evoluează spre o monodie acompaniată. (sec XVI). Misa – principala slujbă a zilei în biserica romano-catolică. Termenul provine din lat. ”missio” - încheiere. Preotul la sfârșit spunea: ”Ite missa est” - pleacați, slujba s-a încheiat. Ca și motetul, misa a cunoscut mai multe etape de evoluție istorică și de limbaj muzical. Prima etapă: de cristalizare(sec IV-X) – monodică, vocală, modală (Papa Grigorie). A doua etapă: renascentistă (sec XIII-XIV) – polifonică, modal-diatonică, vocală, apoi vocal-instrumentală însoțită de orgă. Cea mai veche misă polifonică are autori anonimi (sec XII). Ars Nova este dominată de Misa de la Notre-Dame a lui  Guillaume de Machaut, urmată în sec XV de Johannes Ockeghem, sec XVI – reprezentat de misa palestrină. Orlando di Lasso – unul dintre cei mai renumiți compozitori din Școala franco-flamandă. Copilăria și-a petrecut-o la Hainaut. A călătorit în Franța, Italia, Anglia; cu aceste ocazii a acumulat diverse cunoștințe muzicale. Creația sa este foarte vastă, cuprinzând peste 2 mii de lucrări, explorând toate genurile epocii. Este sinteza: tehnica flamandă și arta italiană, franceză și germană, pe care compozitorul a știut sp le asimileze perfect. Lasso nu a creat genuri noi, dar și-a imprimat personalitatea lărgind conținutul celor deja existente. Un impresionant număr de compoziții din creația sa ocupă motetul – 530, urmat de 175 de magrigale, 150 – chansoane franceze. A scris ”Magnificat” pentru vecernie. Claudio Monteverdi – unul dintre reprezentanții de seamă a renașterii italiene târzii. Este unul din creatorii operei (”Orfeu” - 1607, ”Încoronarea Popeei” - 1642). Creația sa, vastă, se fixează foarte mult pe 2 genuri; madrigalul și opera. A compus 7 volume de madrigale.

Muzica italiană renascentistă. Muzica instrumentală din epoca renascentistă din Italia

Italia – țara renașterii. În pofida faptului că situația socială era dictată de biserica romano-catolică, de inchiziții, tortură, totuși poporul italian a dat lumii personalități excepționale ca Galileo Galilei, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti. Renașterea italiană a decurs în 3 etape: sec XIV – poezia lui Dante a deschis o epocă nouă în literatura universală, după el, sonetele subtile ale lui Petarca, picturile lui Giotto. În domeniul muzical s-au evidențiat orașele: Florența, Bologna, Padova, au creat compozitorii: Giovanni da Florenza, organistul Francesco Landini. Ei au creat compoziții lirice de ”Ars Nova” (tip nou), care se contrapuneau stilului religios ”Ars Antica”. În domeniul muzicii laice au apărut următoarele genuri noi: Caccia – cântec de vânătoare legat de viața de la curte. Este un gen polifonic vocal-instrumental în care se întrebuințează imitația. Cele 2 voci superioare-vocale, vocea a 3-a instrumentală. Ballata- din it. ”balare” - a dansa. A provenit dintr-o formă populară instrumentală de dans. Denumirea de ballata se dădeau formelor de cântece care se interpretau dansând. Madrigal – cel mai profund gen al muzicii renascentiste italiene. Denumirea provine de la ”madra” - cântec păstoresc. Compoziție vocal-instrumentală pe 2-3 voci, cu conținut liric de dragoste. Ca formă, e mai simplu decât motetul. Deobicei este alcătuit din 2 strofe identice intercalate de o returnelă instrumentală. Sec XX Au apărut genuri noi vocal-instrumentale și mai ales cele pentru instrumente reprezentate prin frottola, vilanella, gagliarda și saltarella. Frotolla – it. ”frotta” - grup, mulțime. Un vechi cântec italian de dragoste. Se bazează pe o melodie expresivă, stilul de expunere pe 4 voci cu melodie conducătoare în vocea sup. Vilanela – it. Cântec țărănesc. Se caracterizează printr-o factură pe 3 voci cu mișcare paralelă. Are un caracter de dans țărănesc, măsura 6/8, tempou vioi. Ca regulă, cuprinde scene comice și pastorale din viața țărănească. Gagliarda – it. Energie, voios, curajos. Provine dintr-un dans moderat cu măsură ternară. În Italia se dansa pe perechi, având numeroase elemente de patomimă. Saltarella – lat. Săltare, a sări, a juca. Dans italian cu sărituri în tempou rapid, măsură ternară, se folosește în cadrul suitei instrumentale după gagliarda. Sec XVI se caracterizează printr-o dezvoltare intensă a polifoniei și apariția unei noi varietăți a madrigalului-madrigalului dramatic. Acest gen a depășit hotarele Italiei și s-a răspândit în: Anglia, Germania, Polonia, devenind un cântec modern pentru acel timp preferat publicului laic. Construcția rămâne aceeași ca și a madrigalullui. Sec XV Apogeul acestui gen este în creația lui Carlo Gesualdo de Venosa. În creația lui, madrigalul devine extrem de virtuoz. Utilizându-se numeroase cromatizme. Latura dramatică se conturează bine în cele 6 colecții de madrigale, unde un loc important îl ocupă tematica morții și sentimente de melancolie. Cele mai desăvârșite modele de madrigal dramatic întâlnim mai târziu în creația lui C. Monteverdi, la care, acest gen devine un pic spectacol scenic cu proprie dramaturgie.  Astfel, madrigalul lui Moteverdi reprezintă o premisă pentru apariția operei italiene. În epoca medievală, muzica instrumentală practic lipsea, cu excepția orgii în biserica catolică, dar în sec XVI, în Italia creația instrumentală capătă o dezvoltare imensă. Muzica instrumentală din această perioadă se dezvoltă în 2 direcții: sfera mediului curent și sfera concertistică. Cel mai preferat instrument în sfera mediului curent a fost lăuta. În această practică se interpretau piese cu caracter omofon-armonic: preludiu, gagliarda, precum și aranjamentele pieselor vocale (ex: frotolla, madrigal, canzoneta). În sfera concertistică predomină orga. La Florența și Bologna s-au format școli de orgă conduse de F. Landino, Claudio Mello, G. Gabrielli. Genurile de bază a muzicii pentru orgă sunt: Preludiu – lat. ”praie” - înainte, ”ludus” - joc. Avea deja atunci un caracter independent. Prezintă o structură omprovizatorică, factor omofon-acordică, cu turații bogate. Ricercar – se caracterizează prin folosirea procedeelor polifonice destul de complicate, de fapt care subliniază denumirea genului – it. ”ricercar” - a încerca, a căuta. Canzona – piesă instrumentală originală care poate fi comparată cu un cântec fără cuvinte. Are elemente polifonice. Din această cauză, ca și ricercarul, canzona este precursoarea fugii.

S-a manifestat mai întâi în pictură, arhitectură, literatură. Apoi în muzică. Baroc – ciudat, bizar, perlă asimetrică, Frederico Barocci – pictor italian. A intrat în uz la începutul sec. XX. Stilul baroc a dominat în special în arhitectură, caracterizat ărin monumentalitate, bogat în ornamente. În această perioadă s-au făcut descoperiri în diferite domenii: știință – Galilei, Newton, Cheplea; în filozofie – Bakom, Newton, Deskartes; în muzică - a dus la formarea și crearea unor genuri noi ca: opera, oratoriul, cantata, concerto grosso, sonata, suita, fuga, preludiu, toccata, fantezia, partita, ciaccona, pasagaglia, preludiu coral. Barocul s-a dezvoltat în 3 țări: Italia, Germania și Franța. În Germania barocul este reprezentat de o pliadă de compozitori organiști: Pachelbel(canon in D), Bohm, Buxtehude, Haendel și Bach. Genul reprezentativ – preludiu coral. Preludiu coral – compoziție religioasă scurtă pentru orgă, folosind un ambitus coral. A luat viață în lucrările lui Buxtehude, continuat în creația lui Bach, apoi în creația luiromantică a lui Brahms, Reger, continuînd și în zilele noastre. În domeniul muzical pentru orgă apare ciclul bipartit de tip: preludiu și fugă; toccată și fugă, fantezie și fugă. Aceste 3 genuri sunt omofonic-armonice bazate pe principiul provizatoric, iar fuga – gen polifonic, având o structură și formă clară, poate fi de 3 și 4 voci, după numărul temelor – simplă, dublă și triplă. Structura fugii: expoziție, dezvoltare și repriză. Limbajul muzical(pentru tot barocul) – o îmbinare a polifoniei cu sistemul tonal-funcțional. De la renaștere sistemul tonal-funcțional omofon-armonic + polifonia se îmbină în baroc; > clasicismul (prioritate, are sistemul tonal-funcțional) >romantismul (tonal funcțional se lărgește, apar bemoli și diezi, culmea sistemului tonal-funcțional are loc în creația lui Wagner)> Impresionism (se neagă sistemul tonal-funcțional, apar cvinte paralele la Debussy)> Expresionism (apare muzica atonală). Barocul francez, claveciniști: Couperin, Dachen, Rameu. Ei compuneau piese de dimensiuni mici, cu caractere lustrativ descriptiv. Aveau denumiri: ”Găina”, ”ceasul”, ”cucul”. Aici apare programatismul muzical.Sec XIX Berlioz – fondatorul simfonismului programatic. Apare suita – acătuită din cele 4 dansuri: allemanda, couranta, sarabanda și giga. Allemanda-german, couranta – francez, sarabanda – spalion, giga – englez. Apare un stil nou: rococo. Acest curent este în opoziție cu teoria afectelor enumerată de Matheson. Teoria afectelor – exprimarea în muzică a sentimentelor umane. Italia a fost reprezentată de Corelli, Vivaldi, Scarlati, Cavali, Cesti. Aici apar atelierele de vioară Stradivari, Guarneri, Amati. Genuri: concertul solistic (gen destinat pentru un instrument solo și orchestră, având structura: repede-lent-repede) – A Vivaldi, Ciclul ”Anotimpurile”, concerto grosso (gen muzical instrumental din familia genului de concert, denumit și ”marele concert”. Unul din elementele definitorii – dialogul între concertino – solist sau grup solistic, ripieno – acompaniament, ansamblu orchestral) Numărul părților: 3 și 4 părți. Corelli, Vivaldi, Locatelli, preluat de germani: Telemann, Haendel, Bach. Mai apare un gen: opera. A apărut dintr-o greșeală. În Florenza se formează cenaclu – reînvierea tragediei antice grecești. ”Camerata Florentina” Din cauza că ei nu știau că se declamă, au început să o cânte. Prima operă care nu s-a păstrat ”Daphne” de Jakopo Peri și libretistul Ottavio Renucci . A doua operă care s-a păstrat: ”Euridice”. Un gen de artă sincretică în care muzica vocal-insturmentală, orchestrală, mișcarea, gestul, mimica, dansul, decorația, regia și alte elemente se îmbină într-un tot unitar. Opera: > acte> tablouri> scene> numere muzicale(arii, recitative, coruri, ansambluri, duete..). Antract – pauza dintre acte. Italia: Roma Întiemetorii operei italiene au fost frații Barberini. Ei au construit un teatru pentru 3 mii de locuri, înzestrat cu mijloace tehnice, cu ajutorul căror se puteau realiza efecte supranaturale: se coboară din cer sau se ridică (personajul). Cel mai cunoscut compozitor: Stefano Landini – opera ”Sfântul Alexei”. Veneția. În 1637 a fost deschis primul teatru public de operă ”San Casiano”. Deja la spectacolul muzical are acces și pătura de jos a societății, nu doar aristocrația. Reprezentanții operei venețiene: Claudio Monteverdi, Francesco Cavalli, Cesti. În creația loc s-a cristalizat trăsăturile caracteristice operei naționale italiene: Solistului îi revine rolul de stăpân al scenei; se crstalizează stilul – belcanto (cântare fumoasă); se formează structura operei ca alternare între arie și recitativ. Neapole. Opera neapolit dezvoltă principiile venețiene. Cel mai de vază compozitor a fost Alessandro Scarlatti. Aici au luat naștere 2 genuri, care au devenit clasice naționale – opera seria și buffa. Opera seria (serioasă) – bazată pe subiecte mitologice și istorice. Ca și în opera venețiană, solistului îi revine rolul de stăpân al scenei, astfel arta vocalului își atinge apogeul. Toate acestea au determinat construcția operei seria ce reprezintă un șir de arii legate între ele prin recitative. Aria devine un mijloc de exprimare a sentimentelor, iar în recitative – dezvoltarea acțiunii. S-au format diferite tipuri de arii: aria lamento(tângurie), aria răzbunării, eroică, de bucurie. Fiecare din aceste tipuri de arie au intonații de 2 tipuri: seco (acompaniat de clavecin) și obligato ( aomp. De orchestră).  Opera buffa – operă comică. A luat naștere din intermediile comice pe care le jucau slugile în antractele operelor seria. Prima operă buffa – scrisă de Pergolesi ”Servitoarea stăpână”. În Franța a luat naștere o școală de operă proprie. Fondatorul operei franceze este Lully. În Franța opera se numește tragedie lirică. La baza limbajului muzical al operei franceze era recitativul ( nu avea nimic comun cu cel italian, el fiind o declamație cantabilă). Prezența scenelor de balet. În Anglia cel mai reprezentat compozitor este Henry Purcel. Unica sa operă: ”Didona şi Enea”. A fost scrisă pentru o școală de fete din Londra. După moartea sa, în viața muzicală de la curtea regală engleză a continuat să domine opera italiană. Relația Benjamin Britten-Purcell, la fel Mendelsohn – Bach.  Haendel (1685-1759) Compozitor, orgaist german. A intrat în istoria muzicii ca creatorul genului de oratoriu. 3 perioade ale vieții: 1695-1706 – perioada germană; 1706-1710 – perioada italiană, 1710-1759 – perioada engleză.

Renașterea (cca.1400-1600)
Renașterea nu a fost o perioadă importantă doar în evoluția picturii, științelor și descoperirilor geografice, ci și o epocă în care muzica vocală s-a dezvoltat considerabil. Atunci a apărut muzica vocală polifonică (interpretarea pe mai multe voci). Compozițiile muzicale au devenit mult mai complexe, ajungându-se să se compună partituri pentru coruri cu un număr impresionant de soliști. Genurile preferate din acea perioadă erau messa, madrigalul (gen de obicei laic) și motetul. Perioada de apogeu a Renașterii în muzică a fost secolul al 16-lea, numit și "veacul de aur al polifoniei", principalul reprezentant fiind Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594).

Barocul (1600-1750)
Barocul (sau Preclasicismul) începe odată cu nașterea genului de operă și se termină odată cu moartea celei mai importante personalități muzicale al acestui curent: Johann Sebastian Bach. Prima operă a fost compusă în 1595 de Jacopo Peri și s-a numit Dafne, însă s-a pierdut în întregime până în zilele noastre. Alte prototipuri ale genului datează din 1600 (tot de Jacopo Peri), respectiv din 1602 (de Julio Caccini) și poartă denumirea de Euridice, din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Cea mai veche creație muzicală care poate fi oficial încadrată în genul muzicii de operă a fost "L' Orfeo", compusă de Claudio Monteverdi, inspirată tot din mitul lui Orfeu precum compozițiile precedente, dar cu o orchestrație mult mai bogată și cu un mic preludiu care marchează deschiderea spectacolului. Principala tendință a perioadei a fost contopirea vocilor cu instrumentele. Muzica este bogat ormanentată și pare să curgă în flux continuu. Principalele instrumente folosite în muzica barocă au fost orga, clavecinul ("strămoșul" pianului) și viola da gamba, ca principale genuri muzicale avem fuga, concerto grosso, cantata, oratoriul și opera seria, iar ca muzică de dans întâlnim sarabandă, hornpipe, alemandă, menuet. Încă din anul 1710 se anticipează trecerea spre clasicism, deoarece își face apariția unul dintre cele mai importante instrumente folosite în muzica culta: pianul, iar puțin mai târziu Giovanni Battista Pergolesi compune prima opera buffa (compozitie dramatica cu un conținut comic) intitulată "La serva padrona" (slujnica stăpâna). În ultimele două decenii ale curentului, compozitorii se îndepărtau rapid de barocul autentic și se apropiau de ceea ce noi numim clasicism, mai ales când stilul rococo a devenit principala tendință în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin intermediul căruia se face trecerea treptată de la baroc la clasicism. Reprezentanți importanți ai stilului baroc în muzică au fost Claudio Monteverdi, Marc-Antoine Charpentier, Jean-Baptiste Lully, Antonio Vivaldi, Georg Friedrich Händel, Johann Sebastian Bach etc.

Clasicismul (1750-1827)
Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care artiștii din diferite domenii s-au distanțat mult de stilul baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, adeseori greoi și adoptarea stilului simplu, lipsit de podoabe. Această tendința și-a pus amprenta în principal în arhitectură și în pictură, dar și în muzică. Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică luând naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este delimitat orientativ între anul morții lui Bach si anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative. Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte, toate compozițiile trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).

Romantismul (1827-cca.1910)
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Europa de Vest, apare o nouă mișcare în literatură, numită Romantism. La început de secol XIX această mișcare apare treptat și în muzică, însuși Beethoven fiind considerat de unii ca fiind primul compozitor romantic, având în vedere că multe dintre compozițiile sale marchează trecerea spre acest curent, existând și în zilele noastre controverse privind perioada din istoria muzicii europene în cadrul căreia muzicianul se încadrează. Însă, ca punct de reper, de multe ori se ia anul 1827 (care este și anul morții lui Beethoven) pentru o delimitare aproximativă între clasicismul și romantismul în muzică. Acest curent muzical se întinde pe o perioadă de aproximativ un secol și reprezintă perioada de apogeu a muzicii culte din spațiul european. Romantismul muzical este opus clasicismului încorsetat de reguli, în care compozitorii trebuiau sa urmeze un tipar foarte strict și să compună piese cu formă fixă. În perioada romantismului muzical, accentul nu se mai pune pe reguli stricte de compoziție, ci pe transmiterea sentimentelor și trăirilor prin intermediul muzicii, existând o mai mare libertate de expresie a muzicienilor prin intermediul acestei arte. Câțiva reprezentanți ai romantismului timpuriu sunt Carl Maria von Weber, Franz Schubert, Niccolò Paganini, Gioacchino Rossini, Robert Schumann și Frederic Chopin . Dacă în clasicism muzica se rezuma la câteva forme și genuri muzicale, și anume opera, concertul, sonata, simfonia și liedul, în secolul al XIX-lea, datorită noilor mișcări culturale generate de romantism, repertoriul muzical se îmbogățește cu noi genuri și apar noi tendințe, cum ar fi poemul simfonic, al cărui fondator este Franz Liszt, opereta (care se se "naște" din opera comică franceză, întemeietorul acestui gen fiind Jacques Offenbach, o creație dramatică similară cu opera, dar mai ușoară, în care dialogurile vorbite alternează cu cele cântate), muzica întâmplătoare (muzică ce nu se încadrează într-un gen propriu-zis, care de multe de multe ori servește drept fundal muzical pentru o pisă de teatru, cel mai cunoscut exemplu ar fi lucrarea Visul unei nopți de vară, aparținând compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy), precum și compozițiile cu formă fixă precum studiul, fantezia, preludiul etc. Baletul apare sub forma pe care o știm noi astăzi, și anume ca o modalitate de a folosi dansul într-o manieră artistică și dramatică, căpătând o coregrafie mult mai complexă și o muzică foarte amplă, prin intermediul acestor elemente relatându-se o poveste. În trecut, îndeosebi în baroc, baletul exista sub o formă mult mai simplă; numerele de dans de atunci erau prezente la curtea regală franceză și italiană. Unul din primii compozitori care au adoptat această nouă formă a baletului a fost Adolphe Adam, cel mai cunoscut pentru baletul Giselle. Se înființează Școlile Naționale care aveau ca scop să formeze noi valori în regiunile est și central-europene și să aducă aceste tendințe din occident în spațiile în care acestea nu pătrunseseră încă. Toți reprezentanții Școlilor naționale au abordat în compozițiile lor tematici cu caracter naționalist, inspirându-se din istorie, mitologie și folclor, cu scopul de a evidenția identitatea țării pe care o reprezintă. Apare astfel un gen muzical cunoscut sub numele de rapsodie, care se definește ca fiind oompoziție muzicală, de obicei de formă liberă, compusă din motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor. Tot mai mulți compozitori aleg ca sursă de inspirație principală folclorul, cum ar fi Franz Liszt cu Rapsodiile ungare, Johannes Brahms cu cele 21 de dansuri ungare, (dintre care cel mai cunoscut este Dans ungar nr. 5, care are la bază un csárdás de Béla Kéler intitulat Bártfai emlék, pe care Brahms l-a considerat drept un cântec tradițional) sau compozitorul ceh Antonín Dvořák cu Dansurile slave. Așadar, dacă înainte de secolul al XIX-lea puteam vorbi despre muzică cultă în adevăratul sens al cuvântului doar în spațiile consacrate din jumătatea de vest a Europei (Austria, Italia, Germania, Franța și chiar Anglia), o tradiție muzicală clasică se găsește și în țările Europei de Est, datorită Școlilor naționale și ale compozitorilor naționaliști. De exemplu, Rusia îi are ca principali reprezentanți pe Michail Ivanovici Glinka (considerat adesea ca fiind primul mare compozitor rus, cunoscut îndeosebi pentru opera Ruslan și Ludmilla), pe Cei Cinci (un grup format din Mily Balakirev (liderul acestui grup), César Cui, Modest Mussorgsky (compozitor cel mai cunoscut pentru ), Nikolai Rimsky-Korsakov și Alexander Borodin), precum și pe marele Piotr Ilici Ceaikovski (care este considerat ca fiind cel mai mare compozitor rus, autor al unora dintre cele mai cunoscute balete: Spărgătorul de nuci și Lacul lebedelor), Serghei Rahmaninov etc. Opera rusă atinge apogeul cu marea capodoperă a lui Alexander Borodin, Cneazul Igor, care are la bază epopeea Cântec despre oastea lui Igor, în care se vorbește despre originile mitice ale poporului rus. Cehii i-au avut ca reprezentanți principali pe Antonín Dvořák și pe Bedrich Smetana. Dvořák nu s-a inspirat doar din folclorul muzical ceh (care a constituit principala sursă de inspirație pentru Dansurile slavone), ci chiar și din muzica tradițională americană în marea ei varietate de stiluri. Pe vremea când acesta era director la Conservatorul Național de Muzică din New York a compus noua sa simfonie pe care a intitulat-o Din Lumea Nouă. Bedrich Smetana, un alt reprezentant de seamă al Școlii Naționale Cehe, a rămas cel mai bine cunoscut pentru poemul simfonic Vltava (sau Die Moldau, după denumirea în germană a râului), al doilea dintr-un ciclu de șase pe care le-a intitulat Má vlast („Țara mea”), precum și pentru opera Mireasa vândută. În spațiul nord-european a avut loc de asemenea o manifestare culturală în domeniul muzical, Norvegia avându-l ca principal reprezentant pe Edvard Grieg, rămas notabil în istoria muzicii pentru suita Peer Gynt, compusă pentru drama lui Henrik Ibsen cu același nume, iar Finlanda îl are ca principal reprezentant pe Jean Sibelius, cel mai cunoscut pentru poemul simfonic Finlandia.

(*) În paranteză lângă nickname este scris instrumentul ce-l posedă interpretul muzicii clasice

• Cr!stinel (clarinet, pian..)

• Costean[Constantin] (clarinet)

• andron89[Andrei] (saxofon)

• DuhulCapitanului[Mihai] (baian)

• AlexRoma (Chitară clasică)

• Arsenal_O (pian)

• LascoD (Chitară Clasică, pian)

• kancelovski[Victor]

• Cotyname[Oleg]

• gregoriye[Gregory]

• bam[Lilian]

• Argo[Radu]

• BlackPanter[Andrei]

• TAMADAra[Dima]

• _Seryoga_

• AirWalker

• albinutsa

• andron2

• AsAsIN

• bigBILL

• BlackCoder

• blinciki

• Brea

• Bursuc

• Capilleary

• Christoom

• cristian24

• cristja

• cubyk

• dann

• demonfuck

• denisov3

• Dieanna

• dimon_sasha

• Driger

• E8841942

• Fancea

• frodob

• Furculita

• groover

• Heiling

• Infuzibil

• Jezper

• keTT

• Kindness

• KingAlex

• LenaTudor

• LilVanO

• lopata

• M_Ozil

• Malfoy

• maxer

• MrEugen

• NiceStep

• Psychodelics

• PUISOR93

• QQmodx

• Rank1

• sanchez06

• SeriousManxD

• slazer

• sorinel_7

• SoulReaver

• Syler

• trevor

• virgo27

• vyhrist

• wordep

• Yar4ik

Nu ești în listă? Scrie și te adaug
Dacă sunteți interpret al muzicii clasice, scrieți și la ce instrument cântați