Iubirea se poate manifesta într-o sumedenie de feluri (iubire parintească, iubire frăţească, iubire pasională, iubire prietenească, iubire sufletească etc.). Ea este unul dintre cele mai complexe sentimente şi pentru a o înţelege mai bine  şi a înţelege difetenţă dintre „a iubi” şi „a fi îndrăgostit”, am ales această temă de referat.
Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotică), ludus (jocul amoros, lipsit de dăruire sufletească) şi storge (dragostea prietenească). Aceste stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretenţioasă şi posesivă), pragma (iubirea interesată) sau agape (iubirea altruistă de oameni). El crede că bărbaţii sunt cei care au cele mai mari scoruri la rubrica ludus, în vreme ce femeile punctează la rubricile storge, mania şi pragma. John Alan Lee face o analiză total adevărată în ceea ce priveşte împărţirea tipurilor de iubire pe sexe. Anumite tipuri (iubirea interesată, jocul amoros lipsit de dăruire sufletească, iubire posesivă) modifică, după părerea mea, înţelesul propriu-zis al „iubirii.O combinaţie bună ar fi în viziunea mea: eros – storge.
În 1986, Robert Sternberg, cu ajutorul „teoriei triunghiului de fier”, ajunge la concluzia că există opt subtipuri de bază (şapte forme diferite de iubire şi a opta reprezintă absenţa iubirii).
Astfel, vârfurile triunghiului sunt marcate de trei componente esenţiale în iubire şi anume: intimitate (implică simpatia şi sentimentul de apropriere faţă de cineva), pasiune (conţine impulsuri de natură să declanşeze atracţie, dragoste şi dorinţă sexuală) şi devotament (reflectă hotărârea de a rămâne ataşat pe termen lung de un anumit partener).
Într-un studiu din 1996, Arthur Aron şi Lori Westbay, au cerut participanţilor să ierarhizeze 68 de trăsături prototipice ale iubirii şi au constatat că toate trăsăturile clasificate se încadrează în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, înţelegător) şi devota¬ment (fidelitate, prioritate acordată celorlalţi, durabilitate).
Într un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut participanţilor să precizeze ce anume consideră important în diferite tipuri de relaţii şi a constatat că rezultatele concordă cu teoria. De exemplu, ‘iubitul ideal’ a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente, ‘prieten’ a avut scoruri mari la intimitate şi devotament, dar mici la pasiune, iar ‘frate / soră’ a punctat mult la devotament, dar puţin la intimitate şi pasiune.
După părerea mea, există un infinit de subtipuri de iubire, pentru că fiecare este unic şi iubeşte în felul lui, dar toate au un numitor comun: iubirea propriu-zisă.
Elaine Hatfield, propune însă, în 1988, o altă distincţie între: iubirea pasională (stare intens emoţională, adesea erotică) şi iubirea companională (companie sigură şi stabilă, care în viziunea lui Rubin este doar o simplă simpatie).
Iubirea pasională
Pendulând între culmi extatice şi abisuri de tortură sufletească, iubirea pasională este tema favorită a muzicii de consum,a telenovelelor, a poeziilor şi romanelor de dragoste.
Ellen Berscheid şi Elaine Walster consideră că elementul-cheie în înţelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emoţie, susţinând că iubirea pasională necesită două ingrediente esenţiale: (1) o stare intensă de excitaţie fiziologică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către persoana iubită.Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă – aşa cum se întâmplă atunci când cineva simte fiorii atracţiei sexuale în prezenţa partenerului de amor. În alte situaţii, totuşi, simptomele de excitaţie – precum accelerarea bătăilor de inimă, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În prezenţa unei persoane atrăgătoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeşte acest proces de misatribuire trans¬fer de excitaţie. În opinia lui, excitaţia stârnită de un stimul poate fi transferată sau adăugată excitaţiei provocate de un al doilea stimul. Excitaţia combinată este atunci percepută ca fiind cauzată numai de către al doilea stimul.
În 1974, Donald Dutton şi Arthur Aron au verificat această ipoteză într un studiu de teren care a avut loc pe două poduri de peste Capilano River din Columbia Britanică. Unul din ele este o pasarelă susţinută de cabluri (având 150 m lungime şi o lăţime mai mică de 2 m, cu o balustradă foarte joasă), suspendată la vreo 70 m deasupra unor cascade stâncoase – un adevărat coşmar pentru oricine ar avea o cât de mică teamă de înălţime. Celălalt pod este larg, solid, de numai vreo 3 m înălţime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele două poduri un tânăr neînsoţit, era întâmpinat de o tânără atrăgătoare, care se prezenta drept cercetător-asistent, îl ruga să completeze un scurt chestionar, după care îi dădea numărul ei de telefon – în cazul în care tânărul acostat ar fi dorit mai multe informaţii despre proiectul de cercetare. Conform predicţiei, mult mai mulţi dintre bărbaţii care traversaseră pasarela periculoasă aveau s o sune pe încântătoarea jună decât cei care trecuseră pe podul comod. (Semnificativ e faptul că foarte puţini dintre tinerii abordaţi, pe pasa¬rela groazei, de către un asistent bărbat au sunat.) Poate că fiorii de groază sunt în stare să aprindă flăcările iubirii, poate că nu i decât sentimentul de uşurare pe care ţi l dă prezenţa cuiva atunci când eşti la ananghie.
Pentru a elimina posibilitatea ca atracţia să fie stârnită de uşurare şi nu de excitaţie, în 1981, Gregory White şi colegii săi şi au propus să stârnească o stare de excitaţie, neînsoţită de tensiunea fricii. Participanţii bărbaţi au alergat pe loc fie două minute, fie 15 secunde, după care au vizionat pe o casetă video chipul unei femei pe care urmau să o cunoască. Unii au văzut o femeie bine machiată şi coafată, cu înfăţişare foarte atrăgătoare – alţii au văzut aceeaşi femeie, dar ‘aranjată’ astfel încât să pară urâtă. După vizionarea casetei, participanţii au evaluat înfăţişarea femeii.
Rezultat: participanţilor care făcuseră un efort fizic mai mare femeia atrăgătoare li s a părut şi mai frumoasă, iar cea neatrăgătoare li s a părut şi mai urâtă decât celor care nu alergaseră decât 15 secunde. Acest studiu şi altele similare demonstrează că starea de excitaţie, chiar neînsoţită de suferinţă, intensifică reacţiile emoţionale, pozitive sau negative.
După părerea mea, te poţi îndrăgosti mult mai repede de o persoană care  te ajută într-o situaţie-limită sau care este în aceeaşi situaţie cu tine, pentru că o vezi ca pe singura ta scăpare, singurul tău refugiu, singura persoană care te înţelege, singura cu care te potriveşti.
Eu am trecut printr-o astfel de experienţă şi de aceea susţin acest lucru. S-a întâmplat să mă îndrăgostesc de un băiat doar pentru simplul fapt că era în aceeaşi situaţie cu mine: pe amândoi ne părăsiseră prietenii.
Indiferent de factorii care o influenţează în diferitele sale stadii de evoluţie, iubirea pasională presupune, ca notă caracteristică dominantă şi esenţială, o intensă atracţie sexuală. În 1999, Pamela Regan şi Ellen Berscheid prezintă dovezi convin¬gătoare că dorinţa şi excitaţia sexuală intensă constituie o componentă vitală a acestei experienţe. Ele remarcă şi faptul interesant că ‘a iubi’ (love) şi ‘a fi îndră¬gostit’ (being in love) nu înseamnă acelaşi lucru. În 1996, Berscheid şi Meyers au cerut unor studenţi de ambele sexe să alcătuiască trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndrăgostiţi şi a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reieşit că numai 2% din cei menţionaţi în prima listă s au regăsit şi în cea de a treia listă. În schimb, 85% din cei menţionaţi în cea de a doua listă s au regăsit şi pe lista atracţiei sexuale. Iar atunci când Regan şi colegii săi au cerut mai multor oameni să listeze caracteristicile iubirii, două treimi din cei ches-tionaţi au menţionat dorinţa sexuală – numărul lor fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut pe listă fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.
Iubirea companională
Spre deosebire de natura intens emoţională şi subliniata componentă erotică a iubirii pasionale, iubirea companională este o formă de afecţiune care poate exista atât în relaţii de prietenie, cât şi în relaţii de amor, bazându se pe încredere reciprocă, res¬pect, preocupare faţă de celălalt şi angajament de lungă durată. În comparaţie cu iubirea pasională, cea companională este mai puţin intensă emoţional dar, în anumite privinţe, mai profundă şi mai rezistentă. În 1998, Susan Sprecher şi Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasională şi companională unor cupluri hete-rosexuale cu vechimi variabile şi au constatat că, atât la bărbaţi, cât şi la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început până la o cotă maximă, după care scad constant în timpul mariajului – declin pe care nu l înregistrează scorurile iubi¬rii companionale. Aidoma ţestoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companio¬nală poate părea teribil de înceată în comparaţie cu startul fulgerător al iubirii pasionale – şi totuşi este în stare să treacă prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil.
Iubirea companională se caracterizează printr un grad înalt de auto-dezvăluire (self-disclosure) – dorinţa de a ţi deschide sufletul şi de a împărtăşi celuilalt eveni¬mente, gânduri şi sentimente din cele mai intime. Se poate spune că pentru iubirea companională deschiderea sufletească este un ingredient la fel de esenţial pe cât este excitaţia sexuală în cazul iubirii pasionale.
De a lungul timpului, cercetătorii au făcut trei observaţii privind modelele de auto-dezvăluire în relaţiile apropiate. Prima este aceea că partenerii se destăinuie tot mai mult unul celuilalt pe măsură ce relaţia lor se dezvoltă în timp. Irving Altman şi Dalmas Tylor consideră că auto-dezvăluirea este o formă elementară de schimb social, care se amplifică odată cu adâncirea unei relaţii. Teoria penetrării sociale susţine că relaţiile progresează de la schimburi superficiale către unele din ce în ce mai intime.
La început, oamenii oferă altor persoane puţine detalii despre ei înşişi, primind la rândul lor foarte puţin de la ceilalţi. Dar dacă primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se lărgesc (acoperind zone mai vaste din vieţile partenerilor) şi se adâncesc (referindu se la zone tot mai delicate). Cele două forme de dezvoltare a interacţiunii sociale sunt reprezentate în figura 8.6.
Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât e mai puţin probabil ca doi oameni să nu fie sinceri unul faţă de celălalt. Într un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo şi Deborah Kashy le au cerut participanţilor ca, timp de o săptămână, să consemneze într un jurnal toate interacţiunile lor sociale şi fiecare situaţie în care au încercat să mintă pe cineva – indiferent dacă au făcut o în mod interesat sau cu bune intenţii (acceptând că unele minciuni urmăresc binele altcuiva). Rezultatele au arătat că frecvenţa minciunilor a fost cu atât mai mică cu cât relaţiile au fost mai apropiate. În medie, participanţii au fost nesinceri cel mai des faţă de necunoscuţi şi din ce în ce mai rar faţă de cunoştinţele întâmplătoare, membrii de familie şi prietenii lor. De asemenea în concordanţă cu presupusele modele de auto-dezvăluire este faptul că participanţii necăsătoriţi şi au minţit partenerii de amor de trei ori mai des decât au făcut o cei căsătoriţi în relaţia cu soţul / soţia.
O a doua observaţie este aceea că modelele de auto-dezvăluire tind să se modi¬fice în funcţie de stadiul unei relaţii. La prima întâlnire şi în faza incipentă a unei noi legături, oamenii obişnuiesc să răspundă auto-dezvăluirii celorlalţi la acelaşi nivel de intimitate. Când facem cunoştinţă cu cineva şi politeţea cere să venim în întâmpinarea celor comunicate despre sine de către celălalt dezvăluind câte ceva despre noi înşine. După consolidarea unei relaţii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce priveşte cuplurile cu probleme, observaţiile conturează două modele diferite de auto-dezvăluire. În unele cazuri, se reduc atât lărgimea cât şi adâncimea deschiderii către celălalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria cara¬pace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri, lărgimea dezvăluirii de sine se restrânge, dar creşte adâncimea ei, odată ce partenerii încep să se rănească reciproc cu destăinuiri şi aprecieri dureroase pentru celălalt.
O a treia observaţie, destul de comună, este aceea că indivizii diferă în ceea ce priveşte tendinţa de a şi destăinui altora gândurile şi sentimentele private. După o meta-analiză a peste 200 de studii în care au fost implicaţi circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia şi Mike Allen au constatat (în 1992) că, în medie, femeile sunt mai deschise decât bărbaţii, precum şi faptul că oamenii în general se destăinuie mai degrabă femeilor decât bărbaţilor.
În domeniul adminiastrativ nu trebuie să ţinem seama de acest sentiment pentru a nu ne înfluenţa deciziile.
Eu cred că cel mai bine ar fi să păstrăm acest sentiment cu mare grijă pentru că că este unul foarte rar în zilele nostre şi foarte important pentru că „fără dragoste nimic nu e”.

Sursa: Google